MOLDOVENII.MD

Timpul se transformă în basm...

Stând în cercul prietenilor și al celor dragi la întâlnirile săptămânale din ecovatra „Schastlivoe” din Moldova, mă bucuram de moment. Eram în moșia noastră de familie, în căsuța din lemn de stejar, „Terem”. La masa mare de marmură verde se purtau discuții – lente, profunde, care atingeau esența vieții. În astfel de seri, simți cu o acuitate deosebită legătura cu natura, cu oamenii, cu ceva mai mare decât rutina noastră zilnică.

Teremul era împodobit cu statui sculptate ale zeiței Lada și ale lui Dașbog, precum și cu diverse elemente ale trecutului, păstrând în el spiritul vremurilor de demult. În interior – fotolii și canapele mari, unde oamenii stăteau confortabil, cufundați în perne moi. La masa plină cu diverse bunătăți și băuturi, toți se simțeau ca acasă. Alături, mare și impunător, se întindea leneș motanul britanic Mirka – ca și cum ar fi fost stăpânul serii. În fața intrării, ascultând atent sunetele nopții, dormeau două husky siberiene – Luna și Veles.

Lângă mine stăteau copiii mei. Fiul meu cel mare era aici cu soția sa – o fată care, ca și el, crescuse într-o moșie de familie în Ucraina. Deja își construiseră casa și își creau propria moșie lângă noi. Cu ei erau și fiul meu mai mic, de 11 ani, și fiica mea cea mică, de 6 ani. Soția mea, mama copiilor mei, ședea alături, privindu-ne cu căldură. În cerc erau și prietenii fiului meu, precum și prietenii noștri comuni, care deveniseră parte din familia noastră mare.

Discuția s-a îndreptat spre subiecte filosofice. Am vorbit despre imaginea primordială a omului. Unii credeau că este un ideal colectiv al umanității, un fel de arhetip al lui Adam și Eva. Alții susțineau că această imagine este ceva profund personal, unic pentru fiecare individ. Că în momentul creării sufletului, pe cer se aprinde steaua fiecăruia și această lumină nu este doar o metaforă, ci o realitate.

Dar la un moment dat, cineva din cerc, aproape în treacăt, fără prea multă reflecție, ca și cum ar fi repetat un slogan publicitar, a spus:
— De 25 de ani creăm moșii de familie, dar miracolul nu s-a întâmplat.

Nu știu de ce aceste cuvinte m-au atins atât de profund. M-au străpuns, ca și cum ar fi dezvăluit ceva adânc în mine, ceva conștientizat de mult, dar niciodată formulat atât de clar.

L-am privit pe cel care le-a spus și l-am întrebat:
— Ce miracol aștepți? Ce anume trebuia să se întâmple?

În ochii săi se citea nedumerirea. Un gând care i se părea evident, dintr-odată avea nevoie de explicație. Și am înțeles: el vede lumea cu totul altfel decât mine.

Două drumuri: așteptare sau conștientizare

Am spus:
— Eu nu am așteptat niciodată un miracol. Eu sunt miracolul. Sunt aici pentru că miracolul deja s-a întâmplat. Faptul că trăiesc pe acest pământ, că deasupra noastră sunt aceste ceruri incredibile, că simt această conexiune cu voi toți – acesta este miracolul. Întreaga mea viață este un miracol. Conștientizarea acestui lucru este motivul pentru care sunt aici.

Mi-am amintit prima mea zi pe acest teren. Aveam 23 de ani, nu aveam familie, nu aveam siguranță în viitor. Dar aveam pământul – doi hectare care acum îmi aparțineau. Am pășit desculț pe el.

Mi-am ridicat un cort chiar în mijlocul acestei naturi sălbatice, încă neîmblânzite, dar perfecte. Era vară. Zumzăiau albinele. Vântul legăna ierburile. Pământul era cald, respirând. Viața pulsa peste tot – furnici, gândaci, greieri. Iar cerul se rostogolea în nori, măreț, în triumful vieții. Simțeam această țesătură vie a naturii și înțelegeam: totul îmi aparține, iar eu sunt parte din acest întreg.

Seara, m-am întins pe pământ, am privit stelele și am gândit:
— Am tot ce îmi trebuie.

Aveam un întreg univers, acest petic de pământ unde totul era deja perfect. Nu trebuia să adaug nimic pentru a simți plenitudinea existenței. Nu trebuia să aștept un miracol, pentru că deja mă aflam în el.

M-am uitat la oamenii din cerc. În unele priviri am văzut îndoială, în altele – înțelegere.

Să nu stricăm armonia, ci să o amplificăm

Timp de toți acești ani, am trăit cu acest gând: cel mai important lucru este să nu stric ceea ce este deja perfect.

Dacă plantez ceva – să se încadreze în ritmul natural. Dacă construiesc – să nu distrug armonia existentă. Fiecare acțiune a mea nu este un mod de a „crea un paradis”, ci o încercare de a nu distruge paradisul care deja există.

Dar brusc am realizat că mulți oameni trăiesc altfel. Ei privesc lumea din jur și văd doar imperfecțiuni. Li se pare că prezentul este incomplet și că miracolul trebuie să vină în viitor.

Dar în această gândire se ascunde o capcană.

Când cineva crede că el și viața lui sunt imperfecte, gândurile, sentimentele și acțiunile sale se nasc din acest sentiment. Trăiește așteptând „un mâine mai bun” și, din acest motiv, nu poate simți plenitudinea momentului.

Dar ce-ar fi dacă miracolul este deja aici?
Dacă problema nu este absența lui, ci incapacitatea de a-l vedea?

Așteptarea ca sursă de lipsuri

Atâta timp cât cineva crede că nu este complet, fiecare gând, emoție și acțiune a sa provin din acest sentiment de insuficiență. Aceasta este sămânța din care răsar noi gânduri, fapte și destine. Așa omul își creează propria lipsă.

Dar când cineva realizează că miracolul este deja aici, că el este deja întreg, că tot ce îi trebuie se află deja în el, atunci fiecare gând, fiecare acțiune, fiecare emoție începe să multiplice iubirea pe pământ.

Nu așteaptă viitorul pentru a fi fericit. El trăiește deja în fericire, iar aceasta curge prin mâinile sale în lume.

Basmul deja se desfășoară – îți vei deschide ochii?

Le-am spus celor din cerc:
— Sunteți la fel ca mine. Ați venit cu toții dintr-un basm. Eu trăiesc în el de 25 de ani. Uneori a fost greu, alteori luminos, dar întotdeauna a fost un basm magic. Dar voi așteptați un basm în viitor și de aceea nu îl vedeți acum.

M-am uitat în jur și în unele priviri s-a aprins o scânteie de înțelegere.

— Viața este deja un basm.
— Miracolul este deja aici.
— Întrebarea e: vei alege să-l vezi?

P.S.
Două stele pe cer, blând,
Pictând iubirea-n raze ard...
Noaptea magică se leagănă –
Timpul se transformă în basm...

Autor: Valerii Catruc