MOLDOVENII.MD

Un monument unic al naturii — peştera Cenuşăreasa (Emil Racoviţă)

La extremitatea nordică a Republicii Moldova, în apropierea satului Criva, raionul Briceni, la aproximativ 150 m de granița cu Ucraina, se află intrarea în celebra peştera carstică de gips „Cenuşăreasa”, care în anul 1991, conform deciziei Guvernului Republicii Moldova, a fost redenumită în peştera „Emil Racoviță” (1868-1947) în cinstea vestitului biospeleolog român. Ţinem, să subliniem acest fapt, în scopul de a face lumină asupra problemei denumirii peşterii şi în ce priveşte principiile de conferire a anumitor nume monumentelor naturale în întreaga comunitate științifică internațională.

În anul 1946, geologii au descoperit în preajma satului Criva straturi de ghips, care se află aproape de suprafața pămîntului, în anul 1954, la aproximativ 1,5 km de sat a fost deschisă cariera, a început exploatarea industrială a zăcămintelor. În anul 1959, după una dintre exploziile peretelui vestic al carierei, s-a format o breşă din care a erupt apă. După ce a fost pompată apa, a fost descoperită peştera ‒ o formaţiune carstică, spălată în stratul de ghips de rîuleţul natural din bazinul rîului Nistru în cel al Prutului. Atunci a fost atinsă, doar una dintre galeriile superioare, nu, însă, şi întreg sistemul. În anul 1977, după o altă explozie în carieră la o adîncime mai mare, a fost descoperită încă o breşă. A curs din nou apă, iar peștera a fost aproape complet uscată. De aceea, în documentele de atestare pot fi găsite două date ale descoperirii acesteia.

Peștera a fost descoperită la 12 martie 1977. Membrii grupului: Corjic V., Cabaşniuc V., Degtearenco N., Lemeşev A., Filipeţ A., Gaiseniuc V., Luţiv O., Voitîşen S., Iastremschi V., Filipeţ G. toți fiind membri ai Clubului Speleologic „Troglodit” de la Cernăuţi. Alexandru Filipeţ i-a dat numele peșterii, căci era ziua lui de naștere. Potrivit lui, logica denumirii ar fi ‒ la început murdară, iar apoi frumoasă. În cinstea speleologului a fost numit unul din lacurile peșterii ‒ Filipţovo.

Conform tradiției general acceptate în practica internațională, anume această denumire a devenit oficială şi respectiv, astfel s-a păstrat denumirea ei în listele peşterilor lumii. În studiile științifice în orice limbă peştera este numită ‒ „Zoloushka”. În Ucraina, mass-media utilizează rar echivalentul ucrainean al numelui ‒ „Popieluszko”, iar în edițiile din Moldova și Bucovina se întîlnește versiunea moldovenească ‒ „Cenuşăreasa”. Același principiu se extinde asupra tuturor celorlalte denumiri ale părților peşterii, care la început au primit denumiri rusești și anume astfel acestea sînt citate în literatura științifică a lumii în transcripţie latină (de exemplu ‒ zona peșterii este indicată ca „Wesoly cave district”).

Un alt aspect al denumirii peșterii se referă la faptul, că o parte a peşterii se afla pe teritoriul Republicii Moldova, iar altă parte ‒ pe teritoriul Ucrainei, adică este proprietatea a două țări, iar acest lucru impune restricții legale, privind redenumirea arbitrară a acestui monument al naturii, nemaivorbind de faptul, că provoacă confuzii în comunitatea științifică.

Pe parcursul anilor 1977-1982 speleologii de la Cernăuţi au efectuat un studiu destul de detaliat al peșterii, atunci au fost examinate, aproape toate cavernele majore, cunoscute la ora actuală. Studenții speleologi moldoveni de la Institutul Pedagogic de la Tiraspol au avut prima şi ultima lor expediţie în vara anului 1977, sub conducerea profesoarei V. Verina, iar în anul 1984 speologii de la Chișinău s-au implicat şi ei în studierea peşterii. În același an, a fost fondat la Chişinău ‒ Clubul Speologie «Abis», care este în prezent tutorele neoficial al peșterii și organizează accesul în ea a expediţiilor din Moldova, dar şi acelora internaționale. Din păcate, în Republica Moldova nu există nici o bază legală, care ar permite unei organizaţii obşteşti să patroneze și să monitorizeze oficial monumentele naturii, aşa încît, totul ţine de entuziasmul și activitatea speologilor înşişi.

Un ajutor apreciabil le oferă speleologilor firma germană „Knauff”, care li s-a adresat speleologilor cu rugămintea de a i se oferi consultaţii cu privire la lucrările în carieră. Lucrătorii firmei au amenajat o fîntînă de beton pentru coborîrea în peșteră, au fost ridicate manual tone de lut lichid. Fîntîna este dotată cu electricitate, are capac de blocare. Firma le-a oferit speologilor o bază permanentă, o casă micuţă izolată termic, dotată cu locuri de dormit, bucătărie, gaz, electricitate, încălzire și conexiune la Internet. Această bază a jucat un rol important în studiul peşterii, pentru că nu mai e nevoie ca cercetătorii să organizeze tabere improvizate vremelnice, ceea ce permite accesul la peşteră în orice anotimp al anului.

În peșteră efectuează lucrări de cercetare nu numai speleologii ucraineni şi moldoveni. Aici au fost cercetători din zeci de ţări ale lumii și de pe diferite continente. În afară de speologi au coborît în peșteră, ca să o studieze biologi, medici, chimiști în scopul posibilei sale folosiri curative. Au fost deja publicate sute de articole științifice și de popularizare a ştiinţei despre peşteră.

În următorii 10 ani intensitatea lucrărilor de explorare şi cercetare s-a diminuat considerabil, iar din anul 1999 și pînă în 2006, acestea au încetat în general. Acest lucru a fost legat de umplerea fîntînii de la intrarea în peşteră cu apă. În anul 2005 au fost finalizate lucrările de construcţie a unei fîntîni de beton de 32 metri cu 6 deschideri, prin care se coboară în peșteră. Trebuie să vă mai spunem, că coborîrea și, mai ales, urcatul pe scările înguste ale fîntînii este o încercare destul de grea. Mai ales, dacă luăm în considerare faptul, că în peșteră este un microclimat deosebit. Temperatura aerului e constantă, constituind aproximativ 11 grade, umiditatea 100%, aerul este poluat cu dioxid de carbon cu limitele cuprinse de la 0,5 pînă la 5%, aşa încît, aflarea în peșteră mai mult de 4-5 ore poate provoca urmări nedorite, chiar și pentru o persoană sănătoasă și este contraindicată aflarea în ea a pacienților cu probleme cardiace. La fel şi oamenilor care suferă de claustrofobie (teama de spaţii închise). În peşteră este întuneric beznă. Podeaua și pereți peșterii sînt acoperiţi cu un strat de lut de lichid, așa că, chiar dacă vreţi să ieşiţi curaţi, nu veţi reuşi. Intrarea în peșteră de unul singur este interzisă, este obligatoriu să fiţi însoţiţi de un instructor experimentat, care cunoaște bine condițiile din peșteră și topografia acesteia. Un începător se poate rătăci cu uşurinţă în peşteră. În plus, este nevoie de îmbrăcăminte și încălțăminte specială, de aparate de iluminat, de cască. În peșteră nu aveţi voie să fumaţi, să mîncaţi, să vă satisfaceţi nevoile fiziologice. Acestea toate pentru că, în condiții de umiditate sporită se poate ajunge la dezvoltarea proceselor de putrefacţie și înflorire, astfel fiind încălcat echilibrul fragil al monumentului naturii.

Peștera Cenuşăreasa după lungimea labirintului său ocupă în lista celor mai mari peşteri din lume locul al 26-lea şi locul onorabil ‒ 3 printre peșterile de gips. În prezent, sînt deja cercetaţi aproximativ 92 km ai labirintului peşterii. Volumul total al peşterii constituie aproximativ 700 de mii de metri cubi. Adîncimea maximă în peşteră ‒ 52 m, înălțimea maximă a încăperilor sale (săli și pasaje) ajunge pe alocuri pînă la 11 m, iar înălțimea medie e de 3,24 m. Adîncimea maximă a pînzelor (fîntînilor) ‒ 18 m.

Cu toate acestea, nu numai aceste caracteristici fizice impresionante fac această peşteră să iasă în evidenţă faţă de multe altele. Peştera prezintă un interes științific deosebit în primul rînd, pentru că e „tînără”, căci spre deosebire de surorile sale din Podolia (raionul Ternopol, Ucraina) Optimisticeskaia și Ozernaia, ea a fost uscată doar cîteva decenii în urmă, iar procesul speleogenezei, care are loc în ea în condiții subaeriale (adică, în mediu aerian, nu în cel acvatic) abia a început.

În acest sens, peştera Cenuşăreasa le permite savanţilor să urmărească procesul de formare al peşterii la cele mai timpurii etape, pe care alte peșteri le-au trecut zeci de mii de ani în urmă și în urma cărora au căpătat aspectul actual. În afară de aceasta „Cenuşăreasa” se află în straturile superioare de ipsos și deasupra unei pînze freatice puternice, apele căreia continuă să crească în peştera (şi în carieră) şi de aceea pentru păstrarea acesteia în stare anhidră este nevoie să se pompeze în mod constant apa, care tot vine. Aceasta este o problemă tehnică serioasă, deoarece zilnic din carieră și peșteră se pompează pînă la 8 mii de metri cubi de apă, iar cheltuielile pentru aceasta ajung la aproximativ 250 de mii de lei pe lună. În prezent, pomparea apei este făcută de către compania germană Knauff, care a primit concesiunea pentru explorarea carierei. Însă, conform planurilor companiei explorarea carierei se va încheia în următorii 25 de ani, iar aceste cheltuieli vor cădea pe umerii statului.

Cercetătorii peşterii au împărţit-o convenţional, începînd de la intrare în 18 regiuni, care diferă între ele prin diverşi parametri. Îi vom enumera aici – Intrarea, regiunea Rătăciţilor, regiunea Perspectivelor, Sala Speologilor de la Cernăuţi, Sala Mai, Sala Centrală, Sala de vest ‒ Anaconda, Sala Veselă, Regiunea caşcavalului olandez, Kamikaze, Sala geochimică, Vestul Sălbatic, Sala Metropolitană, Sala Lacului, Sala gotică, Sala de Est, Sala Orientală, Sala Orientului Îndepărtat și regiunea Kamceatka.

Cea mai voluminoasă şi mai impresionantă este sala Gotică. Lungimea pasajelor regiunii constitue circa 4,0 km, iar suprafața lor totală este de circa 12,5 mii m², volumul ‒ mai mult de 56 mii m³. Lățimea medie a pasajelor este de 3,0 m, înălțimea de 4,5 m. Este cea mai încăpătoare, spaţioasă parte a peşterii. O parte semnificativă a regiunii o alcătuiesc galeriile şi coridoarele late (5,0 m) și înalte (de pînă la 7.0-9.0 m), care fuzionează în unele locuri, extinzîndu-se şi creînd aşa-numitele săli cu „pereţi-coloane”. Cea mai largă extindere e cea din Sala Dinozaurilor din centrul regiunii. Împreună cu marile galerii adiacente, aceasta este cel mai mare fragment al spaţiului peşterii, care depășește după volum Sala Speologilor de la Cernăuţi.

Regiunea Lacului, la fel, este mare, se distinge prin prezenţa depresiunilor, în care s-au format lacuri nu foarte adînci ‒ Nautilus, Fragmente, Crocodilul.

În total, în peșteră, se numără aproximativ 20 de lacuri, cel mai neobişnuit dintre ele este Lacul Albastru și Labirintul Verde.

În unele săli ale peșterii speologii au sculptat figurine amuzante din lutul multicolor, ce se găseşte pe aici. Astfel, în Sala Speleologilor de la Cernăuți se înalţă statuia Cenuşăresei. Tot aici se află şi sculpturile dinozaurului, calului şi şoarecelui. Aceste figuri servesc drept repere originale pentru cercetătorii neexperimentați.

Iar pentru că, am luat vorba despre felurile de lut, trebuie să vă spunem, că în peşteră argila este multicoloră, pentru că este colorată cu hidroxizii de fier și mangan. La cele, în care predomină fierul ‒ nuanţa culorii variază de la galben pînă la roșu, ce se datoreşte influenței asupra lor a luminii. Adică, în apropiere de intrarea în peșteră, unde pătrunde lumina, lutul este de culoare galbenă, iar în adîncurile peșterii, acestea devin portocalii și roșii. Oxizii de mangan colorează argila în negru, gri, lila. Aceste argile ajung în peșteră împreună cu apele freatice, care trec prin depunerile argiloase de o grosime considerabilă. Anume argilele creează pe cupolele peşterii stalactite nu foarte mari (de 15-20 cm, ocazional, de pînă la 50 cm).

Date fiind împrejurările de neînvins, autorul acestui eseu nu a reuşit să ajungă în interiorul peșterii Cenuşăreasa, lucru pe care îl regretă nespus de mult. De aceea, am luat drept bază pentru publicaţia noastră monografia fundamentală a profesorului ucrainean, doctor în geologie, Viaceslav Andreiciuk „Пещера Золушка” („Peştera Cenuşăreasa”), editată în anul 2007, fiind o ediţie comună a Ucrainei și Poloniei. Actualmente, la Institutul Pămîntului din Silezia, Polonia activează autorul monografiei.

Cu permisiunea amabilă a autorului, am primit permisiunea dlui să digitalizăm cartea şi să o plasăm pe Internet, pentru a fi accesată de publicul larg. La sfîrşitul publicaţiei, veți găsi un link către această carte. Un ajutor imens la pregătirea publicației ne-au oferit membrii clubului chişinăuian „Abis”, concretizîndu-ne o parte din datele prezentate. Mai mult decît atît, clubul ne-a împărţit şi nouă fotografii din arhivele clubului cu vederile interne ale peșterii. O altă parte a imaginilor prezentate, le-am preluat din cartea menționată mai sus, inclusiv şi planul peșterii.

Nu ne referim, practic deloc, în publicaţia noastră la problemele pur ştiinţifice despre originea peşterii, geochimia ei ș. a. m. d., pentru că nu sînt experți nici în geologie, nici în paleontologie, şi nici în alte zeci de științe, care trebuie studiate pentru a descrie profesionist un astfel de obiect complex precum este peştera carstică de gips „Cenuşăreasa”. În schimb, am vrea să spunem altceva, iar acest lucru este legat de numeroase publicații despre peşteră de pe Internet, care ajung chiar pîna a face o invitație într-o excursie sub pămînt. Iată ce vom declara cu responsabilitatea ce ne este caracteristică, la momentul dat și în viitorul apropiat peştera „Cenuşăreasa” nu poate fi considerată drept destinație turistică pentru oricine îşi dorește să ajungă în ea. Aici coboară doar oamenii, care lucrează acolo ‒ cartografiază, deblochează zonele surpate, cercetează noi trasee, efectuează unele măsurări etc. Astfel continuă să fie descoperite în această creație unică a naturii ceva nou și încă neexplorat și necunoscut.

Potrivit oamenilor de știință, implicați în studierea peșterii, pînă acum a fost studiată doar o parte a labirintului peșterii și nu este exclus, că pe viitor vor fi descoperite noi pînze, tuneluri, săli, lacuri și că dimensiunea reală a peşterii se va dovedi a fi considerabil mai mare. Pînă cînd cel mai bine este studiată partea de nord-vest, cea ucraineană a peșterii şi de aceea, lucrările de bază se desfășoară în partea de sud-vest în cea moldovenească. Însă, nu este exclus faptul că şi în partea nordică vor fi posibile noi descoperiri.

Dacă, însă, ţineţi neapărat să ajungeţi în peșteră, atunci găsiţi pe Internet pagina clubului "Abis" de la Chişinău și oferişi-le serviciile dvs. Poate atunci şi în numele dvs. va fi numită vreo sală, vreo fîntînă sau vreun lac nou. Dar pentru aceasta va trebui să munciţi din greu, credeţi-ne.

Noi, însă, vă lăsăm singuri în faţa vederilor peşterii şi împrejurimilor sale şi rămînem cu speranţa, că vom putea completa această colecție de fotografii.

Cîţiva termeni, la care am apelat expunînd materialul:

Ghips — un minereu din clasa sulfaţilor (sulfat de calciu hidratat natural), componenţa CaSO4•2H2O. Varietatea fibroasă a ghipsului se numeşte ‒ selenit, iar cea granuloasă sau fină — alabastru.

Carst (provine de la cuv. german Karst şi corespunde denumirii platoului carstic Kras din Slovenia) — totalitatea proceselor și fenomenelor provocate de apele subterane sau de suprafaţă, ce duc la dizolvarea rocilor montane, formînd goluri în ele, precum și unele forme de relief distincte, care se depun pe suprafeţe destul de ușor, fiind solubile în apă ‒ rocile montane ‒ ghipsurile, calcarele, marmura, dolomitele și sarea gemă.

Stalactite (din greacă Σταλακτίτης — „scurs cu picătura”) ‒ depuneri autigene în peşterile carstice sub forma unor formaţiuni, care atîrnă de tavan (ţurţuri, paie, reglete, franjuri etc.). Termenii „stalactită” şi „stalagmită” au fost introduşi în literatură în anul 1655 de către naturalistul danez Ole Worm.

Într-un sens restrîns al cuvîntului stalactitele sînt formaţiunile de calcit, formate prin acumularea picăturilor de apă sub formă de ţurţuri cu un canal interior de alimentare internă („stalactite tubulare”) sau fără un asemenea canal. Într-un sens larg, acestea pot fi formaţiuni diverse în cea mai mare parte fixe cu baza agăţată de tavanul peşterilor, dar şi formaţiuni în formă de țurțuri, cu un mecanism fundamental, însă, diferit de provenienţă, fiind din (gheață, argilă, ghips, saline, stalactite de lavă).

 Stalagmitele (din grecescul σταλαγμίτης — picătură) — formaţiuni minerale, formate prin acumularea picăturilor de apă (în cea mai mare parte fiind calcaroase, mai rar de ghips şi saline), care cresc sub formă de con sau stîlp pe podeaua de pe fundul peşterilor şi altor goluri carstice subterane în întîmpinarea stalactitelor, adesea contopindu-se cu acestea, formînd astfel stalactonul.