Un -serviciu de urs- din partea părinților iubitori

Ne bucurăm, nu ne supărăm, suntem de acord, cedăm. S-ar părea că toate acestea sunt despre dragostea noastră pentru copii. Dar, la un moment dat, condițiile de seră sunt distruse de uraganul realității, din care copilul iese traumatizat de impresii. Iar dacă ne-am fi comportat altfel, cel mai probabil, el nici nu ar fi observat problema sau ar fi considerat-o normală.

Îmi amintesc că în copilărie eram învățată să împart dulciurile. De exemplu, mi se dădea o tabletă de ciocolată, iar eu o desfăceam pe o planșetă de tăiat, pentru a o împărți atent în bucăți: pentru mama, pentru tata, pentru bunica, pentru bunicul, pentru fratele mai mare...

Îmi amintesc că prima dată când am împărțit, aproape plângeam, pentru că după această împărțire, mie îmi rămânea un fragment foarte mic. Dar, curând am înțeles că împărțeam ciocolata doar formal, pentru că așa fac fetele bune, educate și generoase. În realitate, împărțirea acelei delicioase tablete de ciocolată între toți membrii familiei nu reprezenta niciun pericol pentru mine, pentru că rudele, abia văzându-și bucățica de ciocolată, zâmbeau, mulțumeau și... refuzau. Așa și spuneau: „Mulțumesc, nu vreau”. Și adăugau: „Poți să mănânci bucățica mea”.

De aceea, am devenit atât de încrezătoare în împărțirea tabletei de ciocolată, încât, când au venit în casă niște oaspeți și mi-au dat o ciocolată „Alionka”, am împărțit-o rapid, pe ochi, fără să mă îngrijorez că această parte este considerabil mai mare decât cealaltă. „Oricum îmi va reveni mie”, eram sigură, până în momentul în care am trăit cel mai mare șoc din viața mea de cinci ani. Mătușa Katia, una dintre oaspeți, a analizat atent bucățile de ciocolată pe care le-am pus pe farfurie și la politicosul meu „Vă rog să vă serviți!” a luat și... s-a servit! Mai mult, a luat cea mai mare bucată. O mânca demonstrativ și repeta că pur și simplu adoră dulciurile. Ea mânca, iar lumea mea se răsturna de nenumărate ori. S-au prăbușit „Mulțumesc, nu vreau” și „Poți să mănânci bucățica mea”, iar eu, închisă în camera mea, plângeam ore întregi și nu puteam să cred: mătușa Katia nu a refuzat. Cu mâinile ei a luat o bucată de ciocolată și a mâncat-o...

O consideram pe mătușa Katia trădătoare, iar alături de ea și pe propriii mei părinți, care au invitat-o în vizită. Simțeam o mare nedreptate. Și acum, din perspectiva anilor trăiți, continui să o simt. Dar nu pentru că mătușa Katia nu a refuzat bucățica de ciocolată. Ci pentru că părinții mei, bunicii, nașa și chiar fratele mai mare mereu îmi cedau, făcându-mi, în același timp, un „serviciu de urs”...

...Și apoi, fără să-mi dau seama, am făcut un „serviciu de urs” propriei mele fiice. Îi plăcea să stea la geam când mergeam cu transportul public. La geam nu făcea mofturi. Nu întreba în fiecare minut: „Mai avem mult până să coborâm?”. Nu se plângea că „miroase urât și mi se face rău”. De aceea, de fiecare dată când ne aflam într-un autobuz sau tramvai, găseam un adult care, consideram eu, nu era deranjat să stea în altă parte, și îl rugam politicos să se mute, pentru ca fiica mea să se bucure de priveliște. Și într-o zi, la rugămintea mea, o femeie... a refuzat. „Și mie îmi place să mă uit pe geam!” – a spus ea și s-a concentrat pe peisajul de primăvară de afară. Fiica mea a început imediat să plângă, iar eu am realizat: această femeie, care i-a spus pentru prima dată fiicei mele „Nu”, este zâna noastră salvatoare. Șefa acelor zâne care, la un moment dat, vor mânca ultimul desert pentru care fiica mea va sta la coadă în cofetărie, vor cumpăra rochia pentru care ea nu a reușit să slăbească, vor ieși la întâlnire cu băiatul de care ea va fi îndrăgostită în secret, în sfârșit, vor ocupa locul mai confortabil de lângă șofer, pentru că și lor le este „rău în spate” și pentru că și ele vor dori să-și întindă și relaxeze picioarele...

...— Serioja s-a supărat pe mine, — mi-a povestit o prietenă despre conflictul cu fiul ei de clasa întâi.

— Din ce motiv? — am întrebat eu.

— Am făcut pentru el bărcuțe de hârtie, pentru că nu reușea deloc să le facă. Iar la școală au organizat un concurs, cine va asambla mai repede o bărcuță. Serioja era printre favoriți, pentru că adusese de acasă o flotilă întreagă de bărcuțe. Dar la tablă a mărturisit că toate au fost făcute de mama lui... Ce nerecunoscător este, — se revolta prietena mea, fără să realizeze că nerecunoștința nu are nimic de-a face cu asta.

Întotdeauna ușurăm, ne temem să supărăm, punem straturi de paie, pentru ca, într-o zi, copilul nostru să cadă dureros chiar în locul pentru care nu au fost suficiente paie.

Proiectul „Copiii noștri”