ecology: ru md
Video prezentarea Ecology
Conceptul de Așezări ecologice

Unschooling – educatie acasa fara un program strict. Libertatea copilului de a trai si învăța cum vrea

Recomand un interviu cu Andreea Constantin, deținătoarea blogului homeschooling.urbankid.ro, mamă a unui băiat de 3 ani care a decis să nu își dea copilul la grădiniță și școală, ci să-l educe în familie, acasă. Nu o cunosc personal, dar am găsit o grămadă de informații utile în domeniul educației „reale” la ea pe site.

Ca să rezumăm în câteva cuvinte:

Varianta soft (pentru cei care nu pot face față adevărului dur): Sistemul Școlar din România (deși e valabil cam peste tot pe planetă) nu reușește să identifice și să valorifice potențialul copilului astfel încât acesta nu se va putea dezvolta optim în viață; Școala oferă mult prea multă informație greoaie și inutilă, îți irosește prea mult timp, te forțează să tocești și să redai ca un papagal, nu te învață să gândești, să-ți pui întrebări și să cauți răspunsuri, ci să te supui cu totul adevărului suprem livrat de profesori și mai apoi în viață să te supui orbește și celorlalte autorități (politicieni, instituții, medici etc).

Varianta hard: Școala ne distruge mental copiii, îi îndoctrinează cu minciunile și propaganda Sistemului livrate prin programa/curicula școlară, le distruge potențialul creativ, le distruge personalitatea – copiii sunt educați la fel ca să iasă la fel (de nivelați pe creier), le distruge spiritul critic, le impune o singură variantă asupra realității înconjurătoare – cea dictată de Sistem via profesori (care nici ei nu știu adevărul despre lumea în care trăiesc), școala impune obediență totală față de autoritate – în cazul ăsta profesori (altfel o pățești – notă mică! – așa se educă obediența din viitor față de toate autoritățile); în școală mintea copiilor este umplută cu balast informațional, viața copiilor este irosită – între 9-12-20 de ani de Școala IROSIȚI pentru a rămâne cu o brumă de informație de cultură generală și un creier distrus mental. Școala are în prezent, din păcate, rolul de baby-sitter care sare în ajutorul părinților care nu au timp/chef/curaj să-și asume responsabilitatea de părinte și să-și educe EI copiii (e mai simplu să îi dai pe mâna

Școlii și e și gratis – „las’ că știu ăia ce au de făcut acolo”), Școala are rolul important de a livra în creierul oamenilor un „Matrix” ireal despre lumea în care trăiesc (să-i mențină deci ignoranți și habarniști față de adevăr) și să-i pregătească pentru viața de sclavi muncitori docili până la pensie (și după), sclavi care habar n-au că sunt sclavi muncitori pentru cei care conduc lumea din umbră…

Înainte de a posta pasaje din interviul despre un tip de educație acasă – unschooling-ul, să vedem câteva gânduri ale persoanei care a dat interviul, preluate din pagina Cine sunt?, de la ea de pe blog:

Totul se rezumă, de fapt, la valori, la acele principii pe care le prețuiesc și aș vrea să le aplic în creșterea propriilor mei copii: libertate, autonomie, alegere, comunicare nonviolentă, comuniune, colaborare, învățarea autodirijată, învățarea ca produs secundar al faptului de a trăi, dezvoltarea liberă și armonioasă și multe altele. Dintre toate acestea, cea mai importantă este LIBERTATEA, libertatea copilului de a trăi și învăța cum vrea.

Din tot ce-am citit și-am discutat cu alți oameni până acum, am ajuns la concluzia că reforma învățământului n-o să schimbe niciodată premisele nocive de la care pornește școlarizarea, ci doar unele chestiuni formale. Cu alte cuvinte,închisoarea roz cu floricele la ferestre și activități ”interesante” rămâne închisoare.

Blogul acesta s-a născut din nevoia de a face ceva, de a contribui, măcar într-o mică măsură, la îmbunătățirea vieților copiilor.

Sistemul educațional din România ne pervertește copiii, cheltuindu-le inutil energia și timpul fără a-i pregăti pentru viață. Acest sistem a contribuit substanțial la halul în care a ajuns țara noastră.

Și acum, interviul:

23 feb 2015: Unschooling: Educația care curge firesc, asemenea vieții de zi cu zi

(câteva pasaje – cine este interesat cu adevărat de subiect, să citească direct interviul integral)

Iluziile mele despre cum voi schimba experiența școlară a copiilor ca profesoară, au pălit rapid și, confruntată cu realitatea că nu pot să scap de elementele despre care intuiam că sunt nocive (programa supraîncărcată și irelevantă, notarea, evaluarea standardizată, competiția și multe altele asemenea), am renunțat după un an la postul de profesoară.

Văzusem cu ochii mei că în cadrul sistemului școlar convențional nu este timp sau loc pentru individualitate. Programa era dinainte aleasă și aceeași pentru toți copiii. Fiindcă nu era relevantă pentru ei, trebuia să fie „motivați” ca să o parcurgă prin evaluări constante, calificative, întreceri și altele. Și ca să avem timp să parcurgem tot, era nevoie să le răpim și din timpul de acasă cu teme și proiecte de tot felul. Toate acestea le afectau curiozitatea înnăscută, plăcerea de a învăța, creativitatea, stima de sine, empatia și respectul pentru ceilalți, sinceritatea și deschiderea la comunicare și socializare.

Am rezonat cu libertatea oferită de unschooling și cu punerea în centru a celui ce învață. Față de variantele structurate de educație acasă, în care părintele alege sau concepe un curriculum mai mult sau mai puțin structurat, în cadrul unschooling-ului curriculum-ul se conturează de la sine, pe măsură ce copilul își urmează interesele și pasiunile. Desigur, părintele are un rol important în a canaliza aceste interese și a asigura resursele potrivite pentru urmarea lor. Fiind o prezență constantă în viața copilului, el e în permanență conectat la progresul acestuia, ba chiar învață cot la cot cu el, poate chiar recuperând toate acele pasiuni de care n-a avut timp. El nu are nevoie să ”motiveze” copilul sau să-l evalueze, căci acesta învață dintr-o nevoie proprie reală și cu plăcerea pe care ți-o dă urmarea intereselor ce te animă în prezent. Iar progresul e vizibil în felul în care discută, raționează, citește, scrie, creează copilul. Un părinte implicat nu are cum să rateze aceste semne.

Academia Heidi: Care e cea mai frecventă reacție a celor care află prima dată că intenționezi să nu-ți trimiți copilul la grădiniță/școală? Care sunt prejudecățile de care te lovești cel mai des?

Andreea: Majoritatea sunt uluiți și nu prea le vine să creadă că vorbesc serios.Școlarizarea e atât de adânc înfiptă în mentalitatea noastră, încât pare acolo dintotdeauna. Dar adevărul este că școlarizarea de masă, așa cum o cunoaștem noi acum, e recentă, datând de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Educația în familie este prima și cea mai longevivă formă de educație și a fost, alături de mentorat și ucenicie, baza pe care s-a dezvoltat civilizația umană de la început.Dacă a fost suficientă pentru familiile care aveau la dispoziție propriile minți, tiparul, practica și institutorii, de ce nu ar fi de ajuns pentru cele din ziua de azi, care au la degetul mic tehnologia modernă, libera circulație a informației, inclusiv a celei științifice de nivel înalt, precum și o mulțime de oameni pricepuți care pot ajuta online sau în persoană?

Prima prejudecată este cea legată de socializare: mai mult ca sigur fiul meu va fi un asocial, un neadaptat din cauza relei mele intenții de a-l izola de semenii lui. Culmea este că tocmai la socializare mă gândesc și eu când evit mediul școlar. Am văzut prea bine, și ca elev și ca profesor, ce se numește ”socializare” în școală și nu o pot considera indispensabilă.

A doua prejudecată e că va rămâne analfabet, de parcă toată cunoașterea ar fi monopolul școlii. Dar eu știu că educație acasă s-a făcut dintotdeauna, iar acum, având la îndemână toată tehnologia modernă, e cu atât mai ușor.

O altă piedică este, pentru mulți, faptul că educația acasă e cărarea nebătătorită, ciudată și prin urmare periculoasă, la capătul căreia nu poți ști ce vei găsi. Va putea copilul să aibă o carieră, o familie, o viață normală? Răspunsul meu, întărit de numeroasele exemple pe care le-am întâlnit, este afirmativ.

Educația acasă, în toate formele ei, funcționează de minune pentru milioane de familii din lume și pentru sute din România.

În prezent, Asociația pentru Home Schooling România estimează că ar fi cam 200 de familii care practică educația acasă la noi în țară. Desigur, ei nu țin evidența celor care nu-i contactează, deci îndrăznesc să cred că numărul e mai mare, poate chiar peste dublu. Cert este, din interesul crescând arătat de media și mai ales de părinți în mediul online, că mișcarea pro-educație acasă este la început, dar viguroasă. Este ajutată de conștientizarea crescândă a limitelor din sistemul convențional și de emanciparea părinților, care sunt din ce în ce mai informați și mai încrezători.

Pentru că multe state nu țin o evidență a copiilor din afara sistemului de școlarizare, este greu să spunem exact câți copii sunt educați în familie. Se vehiculează însă niște estimări: în jur de 2 milioane în SUA în 2010, 60.000 în Canada, 15.000 în Australia, în jur de 50.000 în Anglia, cca 5000 în Franța, cca 7000 în Ungaria.

Logica, ordinea, structura, perspectiva cronologică – toate vor fi căutate inevitabil de orice copil curios și entuziast să afle despre el și lumea din jur. Numai că, pentru cei neșcoliți, ele vor veni ca răspuns al unei nevoi autentice, nu ca impunere din afară. Vor veni la momentul potrivit și ales de cel ce învață, nu prea devreme, cum e deseori cazul în sistemul școlar. Și vin în stiluri și forme care se potrivesc personalității copilului, nu în tipare create de altcineva.

Părintele potrivit pentru educație acasă nu trebuie să fie perfect: ultra-organizat, tobă de carte și cu diplome care s-o dovedească, la curent cu cele mai noi descoperiri din toate domeniile, pedagogul care știe mereu să explice orice oricui și așa mai departe.

El trebuie să găsească în rolul său de sprijinire a copilului o satisfacție personală: plăcerea de a-i fi alături copilului o mare parte din timp, curiozitatea de a căuta resurse și răspunsuri, impulsul de a învăța cot la cot cu copilul și de a cunoaște comunitatea și lumea din jur îndeaproape. Astfel va fi motivat intrinsec să găsească mijloacele și resursele potrivite pentru a-l susține pe copil.

Nu mi-e jenă să admit că de când îl am pe băiatul meu alături am învățat mai multe despre mine decât reușisem să adun în cei 26 de ani pe care i-am trăit până la el. A fi părinte chiar e cel mai bun program de dezvoltare personală sau cel puțin așa e pentru mine.

Copiii nu au nevoie de părinți perfecți, ci de părinți conștienți de propriile greșeli și preocupați să le îndrepte după cum îi țin puterile.

Încerc să-i ofer câteva lucruri care-mi par esențiale: cât mai mult timp petrecut în aer liber, cât mai multă joacă liberă, activități creative direcționate de el, materiale senzoriale pe care să le exploreze liber, implicare după plac în treburile casnice, destul timp petrecut cu prietenii, evenimente culturale potrivite.

Nu sunt mereu pe net în căutare de ceea ce aș numi ”activități organizate” (cu instrucțiuni de urmat și produse dinainte stabilite). Prefer să merg pe mâna lui și să-l las să-mi spună el ce ar avea nevoie. Și e destul de ușor să-mi dau seama: dacă e energic, îmi cere jocuri fizice (să ne ascundem, să ”înotăm” pe saltea cu animăluțele de pluș, să mă fugărească prin casă în rolul vreunui animal, să facem tot felul de giumbușlucuri și altele asemenea), dacă e concentrat, face puzzle-uri vreo jumătate de oră sau construiește tot felul de lucruri din Lego, dacă se simte creativ îmi cere plastelina sau culorile. Desigur că îi mai propun și eu câte ceva, când îl văd că nu știe exact de ce să se apuce și nici nu are răbdare să-i vină vreo idee.

Acum aș vrea să fac câteva precizări despre rolul meu în educația lui. Eu sunt în primul rând cea care îi reglează mediul: am organizat apartamentul nostru de 2 camere ca să aibă loc și voie să se joace peste tot, îi aleg cu grijă cărțile (atât ca grafică, cât și ca mesaj) și jucăriile (le prefer pe cele deschise la joc imaginativ și le evit pe cele cu funcții, lumini, zgomote), îi pregătesc mâncare sănătoasă și dau un ritm predictibil zilelor noastre. Îi ofer atenția mea când are întrebări sau chef de discuție, îi caut materiale care cred că l-ar interesa și evenimente care i-ar plăcea. La joacă adopt un rol secundar, lăsându-l pe el să aleagă cum decurge totul, eu doar urmându-i instrucțiunile ocazionale. În general, e mulțumit dacă sunt lângă el (deocamdată fără să fac altceva), dacă îi răspund la întrebări și-i mai dau piesele de care are nevoie când construiește, de pildă. Motivul pentru care nu mă implic activ când se joacă este faptul că nu vreau să-l copleșesc cu viziunea mea asupra lucrurilor, ci prefer să-i las lui controlul.

…unschooling-ul înseamnă a le acorda copiilor tăi cât de multă libertate să învețe din și despre lume poți susține în mod confortabil tu, ca părinte al lor, iar aceasta variază de la familie la familie.

 

 

Sursa: ceicunoi.wordpress.com

Sâmbătă, 30 mai 2015
Vizualizări: 1359

Citiţi de asemenea

1. Alergie.2 linguri de rădăcini tocate sînt infuzate timp de 2 ore într-un 1 pahar cu apă rece. Beți cîte 1/3 cană de 3...
166
Pregătim un ceai de ghimbir magic. El îmbunătățește circulația sîngelui, tonifică, protejează împotriva răcelii și încăl...
130
Natura ne oferă o mulțime de surse de energie ușor accesibile: vînt, soare, apă. Folosim doar o mică parte din ceea ce...
100
Cu fiecare an, impactul schimbărilor climatice globale devine tot mai perceptibil. Se crede că una dintre cauzele sporir...
72