MOLDOVENII.MD

Visul despre un viitor în care trebuie să-ți justifici dreptul la viață

M-am trezit la ora trei dimineața după un vis foarte intens. Era atât de coerent și logic, încât semăna mai degrabă cu un posibil scenariu de viitor decât cu o simplă fantezie.

În vis, omenirea făcuse un nou salt tehnologic. La fel de discret cum apăruse inteligența artificială, apăruse și o tehnologie care permitea oamenilor să trăiască nu veșnic, dar extrem de mult. Îmbătrânirea nu mai era o sentință, iar moartea trecuse pe plan secund.

Și, odată cu asta, în conștiința colectivă fusese introdusă o nouă normă.

Exact ca în perioada pandemiei, când au fost impuse măștile și izolarea: oficial voluntar, dar în realitate obligatoriu. De această dată, fiecare om trebuia să explice societății de ce are dreptul să continue să trăiască și să beneficieze de toate avantajele civilizației.

Care este utilitatea lui.

De ce este necesar.

De ce societatea ar trebui să-l susțină.

Dacă nu reușea să-și găsească o justificare, persoana începea să fie percepută ca un fel de contravenient administrativ — nu un criminal, dar nici un membru deplin al sistemului. Era monitorizată, chemată, îndrumată blând, dar constant, spre „conștientizare” și spre căutarea unui rol social.

Problema era că utilitatea socială era definită foarte îngust. Trebuia să fii un medic excepțional, un inginer genial, un savant unic — cineva cu adevărat special. Iar astfel de oameni au fost întotdeauna rari.

Sub masca căutării sensului vieții și a valorii sociale, sistemul îi conducea, de fapt, pe oameni către o altă soluție — „vaccinul de auto-eliminare conștientă”. Aceasta nu era prezentată ca o tragedie, ci ca un gest nobil, matur, un aport adus societății.

Unii înțelegeau asta și încercau să se strecoare printre reguli.

Alții încercau să se ascundă.

Erau găsiți.

Atitudinea față de ei semăna cu cea față de „ухилянți”: fără ură, dar cu o condamnare morală rece. Nu erai un dușman — erai doar „neconștientizat”.

Cel mai neliniștitor era faptul că întreaga societate participa la acest proces.

Exact ca în timpul pandemiei: nu doar poliția și medicii, ci și oamenii obișnuiți — vecinii, trecătorii, bătrânii speriați, sincer convinși că fac ceea ce este corect.

Omul fără mască provoca neliniște.

Omul fără „justificarea vieții” provoca același lucru.

Simțeai că nu te privesc doar camerele, ci conștiința colectivă.

Blând. Politicos. Inevitabil.

„Fii util.

Sau fii nobil.”

Dar în acest vis mai exista un detaliu important.

Cei care rămâneau să trăiască la nesfârșit deveneau, treptat, parte a sistemului însuși. Nu mai erau doar oameni — deveneau elemente ale mecanismului. Pe umerii lor cădea o responsabilitate colectivă: aceea de a menține ordinea și de a participa la „eliminarea” celor care nu reușeau sau nu voiau să se integreze.

În esență, alegerea era simplă:

fie auto-eliminarea,

fie participarea la mecanismul care îi împinge pe alții spre auto-eliminare.

A rămâne în viață însemna a face parte din presiune.

A fi unul dintre cei care „blând, dar ferm” le explică altora că timpul lor a sosit.

În vis a apărut și un alt gând, deosebit de tulburător.

Altădată muream și, poate, voiam să ne întoarcem.

Să ne naștem din nou.

Primăvara.

Copii mici.

Când înfloresc grădinile.

Dar într-o asemenea lume nu ai mai vrea să revii.

Dacă ideea reîncarnării s-ar dovedi adevărată, atunci, poate pentru prima dată, omul ar refuza voluntar o nouă viață. Nu din frică de durere sau de moarte, ci din refuzul de a se întoarce într-un sistem în care viața trebuie justificată.

Lumea din vis era aproape alb-negru.

Funcțională.

Robotizată.

Își pierduse legătura cu natura vie a lucrurilor — cu haosul, libertatea, spontaneitatea. Rămăseseră doar utilitatea, raportările și formele „corecte” de comportament.

Și în acest vis nu era război.

Nu era sânge.

Nu era strigăt.

Era doar liniștea —

ordonată, sterilă, politicoasă.

Liniștea unei lumi care nu mai avea nevoie de oameni.

Avea nevoie doar de justificările lor.

Autor: Валерий Катрук