A merge în ajutor!

Să zicem că un băiat se întoarce din armată, se căsătorește, colhozul îi oferă un lot de pământ și materiale de construcție. Va reuși el singur, la douăzeci de ani, chiar și cu ajutorul tatălui? Nu.

Se aduna toată rudenia până la a zecea generație, prietenii, prietenii prietenilor și, pe parcursul verii, ridicau casa împreună. Femeile erau și ele acolo — unele frământau lutul cu picioarele, altele găteau trei găleți de borș, altele coceau plăcinte pentru toți, altele aduceau apă, pentru că în sate nu exista încă apeduct.

Până la sfârșitul verii casa era gata, construită cu efort comun, iar apoi sărbătoreau cu bucurie și în armonie mutarea în casă nouă.

Dacă era nuntă — femeile găteau împreună pe toată strada, iar bărbații ridicau un cort pentru o sută de oameni, făceau bănci și mese. Toți împreună, fără să ceară plată.

Dacă murea cineva, în mai puțin de o oră curtea se umplea de oameni — veneau să ajute.

Și toate acestea erau ceva firesc…

Îmi amintesc cum stăteam singură în grădina nesfârșită a bunicii, iar cartofii păreau că se întind până la orizont. Nu plantam doar pentru noi, ci și pentru hrana animalelor — era nevoie de mult. Bunica era în spital, iar de obicei lucram împreună acea plantație. Stăteam, priveam în depărtarea luminoasă și mă temeam de ea — singură era foarte greu să plivesc și să mușuroiesc.

Nu a trecut nici jumătate de oră și șase vecini erau deja în grădină cu sapele, plivind în liniște. Au văzut că sunt singură, și-au lăsat treburile și au venit să ajute.

Fără apel, fără rugăminte. Pur și simplu și-au lăsat grijile nesfârșite și au venit.

Așa ar trebui să trăim și să fim. Ca ei toți — oamenii copilăriei și tinereții mele. Dacă vezi că cineva trece printr-un moment greu, mergi și ajută. Fără să aștepți nimic în schimb.

Aceștia au fost cei mai buni oameni pe care i-am întâlnit vreodată. Foarte simpli și sinceri. Fără ascunzișuri. La ei trebuie să ne raportăm. Pentru că a ajuta este simplu.