MOLDOVENII.MD

A șasea extincție în masă: a intrat oare Pămîntul într-o nouă epocă a pierderilor?

De-a lungul istoriei sale îndelungate, Pămîntul a trecut deja prin cinci extincții în masă. Fiecare dintre ele a reprezentat un moment de cotitură pentru evoluția vieții. Grupuri întregi de organisme au dispărut, ecosistemele s-au schimbat radical, iar nișele ecologice eliberate au fost ocupate treptat de noi specii. Ultimul asemenea eveniment s-a produs acum aproximativ 66 de milioane de ani, cînd impactul unui asteroid uriaș a dus la dispariția dinozaurilor și a deschis calea dezvoltării mamiferelor.

Astăzi, tot mai mulți cercetători se întreabă dacă planeta nu a intrat deja în perioada celei de-a șasea extincții în masă.

În mediul științific, o extincție în masă este definită ca dispariția a cel puțin 75% dintre speciile existente într-un interval relativ scurt la scară geologică. În trecut, asemenea catastrofe au fost provocate de factori naturali de mare amploare: erupții vulcanice gigantice, schimbări climatice bruște, glaciațiuni, impacturi cosmice sau modificări majore ale compoziției chimice a oceanelor.

Particularitatea situației actuale este faptul că principalul factor al schimbărilor nu mai este natura, ci omul însuși.

În ultimele secole, omenirea a transformat o parte semnificativă a suprafeței planetei. Pădurile au fost înlocuite de terenuri agricole și orașe, rîurile au fost fragmentate de baraje, zonele umede au fost desecate, iar numeroase habitate naturale au fost împărțite de infrastructură și rețele de transport. În același timp, concentrația de dioxid de carbon din atmosferă continuă să crească, clima se modifică, oceanele se încălzesc și devin mai acide.

Ca urmare, tot mai multe specii se confruntă cu condiții la care nu reușesc să se adapteze suficient de rapid.

Studiile arată că ritmul actual al dispariției vertebratelor depășește semnificativ nivelul natural. Procese care, în mod normal, s-ar fi desfășurat pe parcursul a mii de ani, au loc astăzi în doar cîteva decenii. O situație deosebit de îngrijorătoare este observată în cazul organismelor care rareori ajung în atenția publicului: insecte, moluște, nevertebrate din sol și numeroase alte forme de viață aparent neînsemnate.

Totuși, tocmai aceste organisme asigură funcționarea ecosistemelor. Ele participă la formarea solului, polenizarea plantelor, descompunerea materiei organice și menținerea circuitelor naturale ale substanțelor. Dispariția lor poate declanșa reacții în lanț cu efecte care depășesc cu mult limitele unei singure specii.

Potrivit unor estimări științifice, începînd cu secolul al XVI-lea, Pămîntul ar fi putut pierde deja sute de mii de specii. Totuși, amploarea exactă a pierderilor rămîne dificil de evaluat, deoarece o mare parte a biodiversității planetei este încă insuficient studiată.

În același timp, comunitatea științifică continuă să dezbată dacă este justificată utilizarea termenului de „a șasea extincție în masă”. Unii cercetători consideră că această formulare este încă prematură. În opinia lor, deși ritmul dispariției speciilor s-a accelerat considerabil, planeta nu s-a apropiat încă de pragul de 75% al biodiversității pierdute, caracteristic marilor catastrofe biologice din trecut.

În realitate, disputa nu privește existența fenomenului de reducere a biodiversității, ci amploarea sa. Aproape toți specialiștii sînt de acord asupra unui fapt: viteza actuală de dispariție a speciilor este mult mai mare decît nivelul natural și continuă să crească.

Pentru ecologie, această problemă are nu doar o dimensiune științifică, ci și una filozofică și morală. Fiecare specie dispărută reprezintă pierderea unui rezultat unic al milioane de ani de evoluție. Odată cu ea dispar și relații complexe din interiorul ecosistemelor, imposibil de recreat în totalitate prin mijloace artificiale.

Pentru prima dată în istorie, omul a devenit o forță cu impact planetar. Deciziile noastre influențează clima, oceanele, pădurile, rîurile și solurile. Din acest motiv, întrebarea privind a șasea extincție în masă nu privește doar viitorul naturii sălbatice, ci și viitorul civilizației umane.

Istoria extincțiilor anterioare demonstrează că viața pe Pămînt a găsit întotdeauna modalități de a se reface. Însă acest proces a necesitat milioane de ani. Întrebarea esențială a prezentului nu este dacă natura se va recupera cîndva, ci în ce fel de lume vor trăi generațiile care ne vor urma.