MOLDOVENII.MD

Caracteristicile substanţelor care poluează atmosfera şi clasificarea surselor de poluare

Caracteristicile substanţelor care poluează atmosfera şi clasificarea  surselor de poluare

Poluarea atmosferei - modificări în componenţa atmosferii din cauza nimeririi impurităţilor în aceasta.

Impuritate în atmosferă – substanţă, împrăştiată în atmosferă, care nu face parte de componenţa ei permanentă.

Poluanţii atmosferici - o impuritate în atmosferă, având un efect negativ asupra mediului înconjurător şi sănătatea umană.

Deoarece impurităţile din atmosferă pot suferi diferite transformari, acestea pot fi împărţite în primare şi secundare.

Impuritate primară în atmosferă - un amestec, care în perioada de timp  examinată  a păstrat proprietăţile sale fizice şi chimice.

Transformarea poluanţilor în atmosferă – procesul, în decursul căruia impurităţile din atmosferă sub influenţa factorilor naturali şi antropogeni sunt supuse unor modificări fizice şi chimice, precum şi din cauza interacţiunii dintre acestora.

Impuritate secundară în atmosferă - este o impuritate în atmosferă, formată în urma transformării contaminaţiilor primare.

După impactului asupra organismului uman, poluarea din atmosferă este împărţită în fizică şi chimică. Poluarea fizică include: radiaţii radioactive, efectul termic, zgomot, vibraţii de frecvenţă joasă, câmpurile electromagnetice. Poluarea chimică - prezenţa substanţelor chimice şi a compuşilor lor.

Emisiile de poluanţi atmosferici sunt caracterizate după 4 indicii: starea de agregare, compoziţie chimică, mărimea particulelor şi consumul în masă a materialului ejectat.

Poluanţii sunt emişi în atmosferă ca un amestec de praf, fum, ceaţă, aburi şi gaze.

Sursele de emisii  în aer sunt împărţite în naturale, cauzate de procesele naturale şi antropogene (tehnogene), care rezultă din activitatea umană.

Printre sursele naturale de poluare a aerului sunt menţionate furtunile de praf, plantaţii verzi în perioada de înflorire, incendiile de stepă şi cele forestiere, erupţii vulcanice.

Impurităţi, alocate din sursele naturale:

Praf, de origine vulcanică, vegetală, cosmică, produsele de eroziune, particulele de sare de mare, ceaţă, fum şi gaze de la incendii de pădure şi de stepă, gaze vulcanice, produse de origine vegetală, animalieră, bacteriană.
Sursele naturale, de obicei, sunt poligonale (distribuite) şi sunt relativ scurte. Nivelul de poluare cu surseler naturale este un fundal şi cu timpul acesta se modifică puţin.

Sursele de poluare a aerului antropogene (tehnogene), în special, sunt  emisiile industriale şi cele ale vehiculelor, acestea se caracterizează prin numărul mare şi varietatea de specii (Fig. 4.3).

Fig. 4. 3. Sursele de poluare a aerului:

1-hornul înalt; 2-hornul jos; 3-lanterna de aerare din atelier; 4-evaporarea de pe suprafaţa piscinei; 5-scurgeri prin echipamente; 6-praf în timpul descărcării materialelor pulverulente; 7-ţeava de eşapament a automobilelor; 8-direcţia de mişcare a fluxurilor de aer.

Sursele de emisii industriale sunt staţionare (surse 1-6) în cazul în care coordonata sursei de emisie nu se schimbă cu timpul, şi mobile (nestaţionare) (sursa 7 - vehicule).

Surse de emisii în aer sunt împărţite în: puncte, linii şi zone.

Fiecare dintre acestea poate fi umbrită şi neumbrită

Sursele punctate (în Fig 4.3 - 1, 2, 5, 7.) – sunt poluări, concentrate într-un singur loc. Acestea includ hornuri de fum, mine de ventilaţie, ventilatoare pentru acoperiş.

Sursele punctate (3) au o dimensiune semnificativă. Acestea sunt lanterne de  aerare; rânduri de ferestre deschise, situate alături; ventilatoare pentru acoperiş. Printre aceestea putem menţiona, de asemenea, şi autostrăzi.

Sursele zonale (4, 6). Aici impuritaţile sunt dispersate pe suprafaţa terenurilor, ocupate de  întreprinderile industriale. La sursele zonale sunt atribuite locuri de depozitare a deşeurilor industriale şi menajere, parcuri auto, depozite cu combustibili şi lubrifianţi.

Poluanţii neumbrite (1) sau situate la înălţime, sursele sunt situate în fluxuri de vânt neformate. Sunt hornuri de fum şi alte surse de poluare, care emit impurităţi la o înălţime mai mare de 2,5 ori, decât înălţimea clădirilor din apropiere şi a  altor obstacole.

Sursele umbrite (2-7) sunt situate în umbra aerodinamică a clădirii sau a altui obstacol.

Sursele  de emisii poluante în atmosferă sunt  împărţite în organizate şi neorganizate.

Din sursa organizată (1, 2, 7) contaminanţii intra în atmosferă prin hornuri, conducte şi ţevi, special construite.

Sursele emisiilor de poluanţi neorganizate (5, 6), se formează ca urmare a scurgerilor echipamentului, lipsei sau funcţionării nesatisfăcătoare a echipamentului pentru pomparea prafului şi gazelor naturale în locul de încărcare, descărcare sau de depozitare a produselor. Sursele neorganizate includ parcări, depozite de materiale lubrifiante sau pulverulente şi alte surse zonale.

Cei mai răspândiţi poluanţi, emişi în aer de la sursele tehnogene sunt: monoxid de carbon CO; dioxid de sulf, S02; oxizi de azot NOx; hidrocarburi CH; praf.

Monoxid  de carbon (CO) - impuritatea cea mai frecventă şi cea mai semnificativă a atmosferei, denumită la domiciliu oxid de carbon. Conţinutului de CO în mediul natural de la 0,01 până la 0,2 mg/m3. Cea mai mare parte de CO se formează în timpul arderii combustibililor fosili, în principal, în motoarele de ardere internă. Conţinutului de CO în aerul oraşelor mari variază de la  1 - 250 mg/m3, cu o valoare medie de 20 mg/m3. Cea mai mare concentraţie de CO se observă pe străzi şi în pieţe ale oraşelor cu traficul intens, în special, la intersecţii. Concentraţiile mari de CO în aer duc la modificări fiziologice în organismul uman, iar concentraţia de 750 mg/m3 - la deces. CO este un gaz agresiv, care se combină uşor cu hemoglobina din sânge, formând carboxyhemoglobin. Starea organismului la respiraţia aerului cu oxid de carbon se caracterizează prin date, prezentate în tabelul. 4.2.

Tabelul 4.2. Impactul oxidului de carbon asupra organismului uman

Impactul  a CO asupra organismului uman, de asemenea, depinde de durata expunerii şi tipul de activitate umană. De exemplu, în cazul în care conţinutul de CO în aer constituie 10-50 mg/m3, care se observă la colţurile străzilor din oraşe mari, cu o expunere de ~ 60 min, sunt observate încălcări, enumerate la paragraful 1, şi la o expunere de la 12 ore până la 6 săptămâni - la paragraful 2 . În cazul muncii fizice grele otrăvirea organismului apare de 2-3 ori mai repede. Formarea carboxyhemoglobinei este un proces reversibil, peste 3-4  ore conţinutul său în sânge scade de 2 ori. Timpul de prezenţă a CO în atmosferă este de aproximativ 2-4 luni.

Dioxid de sulf (S02) - gaz incolor cu un miros înţepător. Acesta reprezintă până la 95% din totalul compuşilor de sulf, eliberaţi în aer din sursele antropogene. Până la 70% din emisiile de S02  sunt produse la arderea cărbunelor, motorinei - aproximativ 15%.

Atunci când concentraţiile de dioxid de sulf sunt de 20-30 mg/m3 , se irită mucuoasa gurii şi a ochilor, în gură apare un gust neplăcut. Sunt foarte sensibile la S02  pădurile conifere. Atunci când concentraţia de S02 în aer constituie 0,23-0,32 mg / m 3, în urma încălcării de fotosinteză are loc deshidratarea  acilor în termen de 2 - 3 ani. Modificările similare la foioase apar la concentraţii de 0,5-1 S02 mg/m3.

Principala sursă antropogenă a emisiilor de hidrocarburi (CmHn – vapori de benzină, metan, pentan, hexan) - vehicule. Cota lor este mai mult de 50% din totalul emisiilor. Când are loc arderea incompletă a combustibilului, de asemenea, se eliberează hidrocarburi ciclici, cancerigeni. Mai ales o mulţime de substanţe cancerigene se conţine în funingine, emisă de motoarele diesel. Din hidrocarburi în aerul înconjurător cel mai des se întâlneşte metan, care este o consecinţă a reactivităţii sale scăzute. Hidrocarburi au un efect narcotic, provocând dureri de cap, ameţeli. Atunci când omul inhalează 8 ore  vapori de benzină cu o concentraţie mai mare de 600 / m3 , apar dureri de cap, tuse, disconfort în gât.

Oxizii de azot (NOx) se formează în timpul arderii la temperaturi ridicate prin oxidarea unei părţi de azot, aflat în aer. În conformitate cu formula generală, NOx  înseamnă, de obicei, suma de NO şi N02. Sursele principale de emisii din NOx: motoare cu combustie internă, cazane şi sobe industriale.

N02 - gazul este de culoare galbenă, şi redă aerului din oraşele o tentă maronie. Impactul otrăvitor al  NOx începe cu o tusă uşoară. La o concentrare mai înaltă  tusa se intensifică, apar dureri de cap, vărsături.  În  contactul de NOx cu aburi de apă, suprafaţa mucoasei formează acizi HN03 şi HN02, care pot duce la edemul pulmonar. Durata aflării de N02 în atmosferă - aproximativ 3 zile.

Dimensiunea particulelor de praf variază de la câteva sutimi la cateva zeci de microni.

Dimensiunea medie a particulelor de praf in aer - 7-8 de microni. Praful are un efecte nociv pentru omul, plante şi animale, absoarbă radiatiile solare şi, prin urmare, afectează regimul termic al atmosferei şi al suprafeţei Pământului. Particulele de praf servesc ca nuclee de condensare pentru formarea norilor şi ceţei. Principalele surse de formare a prafului: producţia materialelor de constructii, metalurgia metalelor feroase şi neferoase (particule de oxid de fier Al, Cu, Zn), transportul auto, locuri de depozitare a deşeurilor menajere şi industriale. Cea mai mare parte a prafului este spălată din atmosferă prin precipitare.

Emisiile care conţin impurităţi sub formă de praf, fum, ceaţă sau de vapori sunt denumite aerosoli. Numărul total de specii de aerosoli poluanţi este de câteva sute.

Sursa