Ce câștigăm datorită tatălui?

Sarcina psihologică a tatălui este protecția și recunoașterea. Dacă tatăl este gata să apere copilul de o mătușă zgomotoasă, de copii mai mari sau de un câine rău, acest lucru îi insuflă încredere: „Lumea e de partea mea. Sunt protejat.”

Ulterior, o astfel de persoană va ști să se apere singură – față de oricine îi încalcă limitele. Și nu este vorba doar despre apărare fizică, ci și despre respectarea drepturilor proprii – de exemplu, să nu faci ceea ce nu vrei.

Prezența tatălui este extrem de importantă în viața copilului.

Din păcate, întâlnim frecvent situația în care tatăl este prezent doar formal, fără a construi relații emoționale cu copilul. Tații muncesc. Sunt foarte ocupați să aducă pâinea cea de toate zilele și… evită pe cât posibil contactul emoțional cu copiii lor.

Însă pentru copil prezența tatălui în viața sa este la fel de importantă ca cea a mamei. După cum s-a spus, fără credința tatălui în copilul său, acesta nu va simți niciodată drepturile și curajul de a le revendica. În adâncul sufletului, rămâne timid și speriat, visând ca cineva mai puternic să-l protejeze.

Recunoașterea – a doua sarcină esențială – este la fel de importantă.

Tatăl formează copilului sentimentul „Pot, voi reuși”. Recunoașterea nu este ceva extraordinar. Este doar decizia de a lua copiii cu tine la pescuit (un fel de inițiere în compania bărbaților care le crește stima de sine), sau de a răspunde întrebărilor lor (recunoașterea valorii lor), sau de a-i încuraja când nu reușesc ceva (îi ajută să simtă încrederea în ei). Din lucruri simple, copilul poate înțelege că este valoros și respectat – deci întregul univers îl respectă.

Problemele apar dacă tatăl concurează cu copiii, fără a ține cont de vârstă; îi acuză, îi controlează, îi subestimează.

Câmpul competiției poate fi variat – de exemplu, intelectul. „Hai, spune, cât fac nouă ori opt?” – întreabă el primul-școlar. La răspunsul greșit, spune cu bucurie răspunsul corect, demonstrând prin atitudine că el este cel mai deștept din familie.

Alt domeniu de competiție este jocul sau sportul. Unii tați, fără să-și ascundă satisfacția, îi înving pe copii, arătând astfel superioritatea lor.

Cum dobândesc copiii noștri răni emoționale?

Se întâmplă ca, oricât s-ar strădui copilul, să nu poată câștiga respectul tatălui. Învață bine – „Poți mai bine”, face sport – „Nu ești încă campion olimpic”, ajută la treburile casei – „Prea puțin ajuți”. Rănile ne-recunoașterii pot durea întreaga viață. Chiar dacă ajunge la mari succese, va continua să audă „tatăl interior”: „Nu ești suficient de bun.”

Copilul poate căuta recunoaștere la alții – profesori, prieteni, colegi. Dar ne-recunoașterea tatălui va aminti mereu din interior că totul este temporar. Trebuie să dovedești în fiecare zi că meriți – acest loc de muncă, această poziție în societate, acest cerc. Chiar și după ce obține recunoașterea, în adâncul sufletului se teme de demascare – așa spune tatăl critic și subestimant din interiorul său.

Persoana care are norocul să aibă un tată care îi recunoaște valoarea nu are nevoie să dovedească zilnic că merită respect. Se respectă pe sine, nu se forțează excesiv și nu caută în ochii altora confirmarea interesului lor. Din păcate, este o raritate.

Consecințele sunt deosebit de grave dacă tatăl manifestă violență – fizică sau emoțională. Atunci, lumea moștenită de copil devine un loc periculos, unde cel puternic are mereu dreptate și poate face orice vrea.

Violența tatălui este periculoasă și pentru că, în ciuda tuturor, el rămâne figura centrală care, în mintea copilului, îl iubește. Astfel, iubirea devine asociată cu violența. Mai târziu, copilul poate manifesta violență în dragoste sau poate alege parteneri dominați. În concepția lui, psihologii spun că, fără violență, nu există iubire.

Tragedia acestui moșteniri este că un copil ne-recunoscut și nepăzit nu poate crește psihologic. Sub carapacea adultului continuă să trăiască băiețelul sau fetița care caută protecție și recunoaștere de la figuri arhetipale de autoritate – stat, șef, președinte, Dumnezeu.

Ce se întâmplă dacă băieților li se permite să plângă?

Când băieții plâng din supărare, frustrare sau pierdere, ei (la fel ca fetele) învață să trăiască durerea. Psihologic, înseamnă: „Da, mi s-a întâmplat ceva neplăcut și am dreptul să-mi exprim suferința.” Chiar și un eveniment tragic începe să-și piardă puterea. Apare energia de a merge mai departe.

Acesta este un principiu psihologic, și nimeni nu a reușit să-l ocolească fără pierderi. Dacă băiatul sau fata, omul sau femeia nu-și permit să-și trăiască durerea, și mai rău, continuă să o nege, costul va fi mare. Păstrarea durerii consumă multă energie sufletească.

Violența asupra propriei persoane naște multă furie, care trebuie canalizată. Furie este o energie puternică care nu se dizolvă de la sine. Toate modelele distructive descrise mai sus își au rădăcina în auto-reprimare.

Gândiți-vă – de unde va lua o astfel de persoană puterea să empatizeze cu alții, chiar și cu propriul copil?

Rămâne doar – să muncească, pentru că trebuie, și să-și verse emoțiile la un meci de fotbal.

A accepta băiatul cu emoțiile sale înseamnă a-i asigura sănătatea psihică și o viață adultă mai completă.

Dacă este prețuit și respectat – va prețui și respecta și el. Și dacă nu a fost nevoit să-și suprime sentimentele, nu va cere asta nici de la cei apropiați. Numai respectându-ne pe noi înșine, putem arăta respect față de alții.

Nu este exact ceea ce ne dorim cu toții?

Veronika Khlebova