MOLDOVENII.MD

Ce este satul?

Aer curat, apă de izvor, hrană naturală, o casă sigură, muncă fizică, frumusețea naturii, relații sănătoase între oameni, posibilitatea de a câștiga dintr-un meșteșug, asumându-ți responsabilitatea pentru ceea ce faci și bucurându-te de roadele muncii tale.

În însăși viața de la sat nu există intrigi, șiretlicuri, înșelăciuni, capcane, escrocherii sau ipocrizie. Totul este deschis și transparent.

Dacă nu ai pregătit lemnele de foc – vei îngheța, dacă nu ai arat grădina – vei flămânzi. Iar cel mai important este că nu ai pe cine să transferi responsabilitatea și este greu să găsești pe cineva care să facă totul în locul tău.

Oamenii sunt diferiți. La fel și nevoile și posibilitățile lor. Satele și orașele sunt diferite, iar iluzia că satul, prin simpla sa existență, îl face pe om mai bun este una periculoasă.

Patimile omenești există atât la oraș, cât și la sat, însă în sat, cu toate slăbiciunile și greșelile personale, ajungi mai repede să te confrunți cu tine însuți.

Și atunci fie accepți această confruntare, fie pleci... la oraș, unde speri să te ascunzi, să te dizolvi în mulțime și să uiți de tine.

Orașele cresc, se extind și devin megapolisuri. Și astăzi există în ele mulți oameni puternici și frumoși la suflet, care, în ciuda logicii megapolisului și a mecanismului său de a stoarce viața în schimbul banilor, umanizează spațiul în care trăiesc. Dar cât de mult efort le costă acest lucru!

Megapolisurile au propria lor logică. Ele au fost create ca centre de concentrare a unei forțe de muncă uriașe necesare industriei. Industrializarea avea nevoie de zeci și sute de mii de oameni pentru a lucra în marile întreprinderi. Acești oameni trebuiau să locuiască lângă fabrici și să trăiască în ritmul și după cerințele acestora. Astăzi, industria se schimbă profund și este mutată treptat în afara orașelor. Acolo unde înainte lucrau zeci de mii de oameni, acum sunt necesare doar câteva sute. Oamenii sunt înlocuiți de automate și roboți.

Megapolisurile continuă să crească, iar această creștere nu mai depinde de producție. Ele au învățat să extragă profit chiar din existența oamenilor. Pentru dreptul de a locui și de a avea un loc în oraș, omul își asumă de bunăvoie datorii ipotecare față de bănci și obligația de a plăti impozite pe proprietate. Taxele și povara datoriilor sunt doar vârful aisbergului. La baza lui stau numeroase alte plăți: pentru educație, sănătate, amenzi și penalități.

Iar cea mai mare povară este reprezentată de standardele de „succes”, „nivel de trai”, „coduri vestimentare” și norme de „respectabilitate” impuse de subcultura urbană. De la haine până la mijloacele de transport, de la materialele pentru renovarea locuinței până la mărcile telefoanelor mobile, locuitorul orașului este împins să tindă spre aceste modele, ca și cum în atingerea lor s-ar afla sensul și bucuria vieții.

Există taxe, amenzi și restricții și la sat? Desigur. Există prostii și interdicții care împiedică dezvoltarea? Și acestea există. Dar satul nu este orașul, unde omul este presat de teama legăturii rigide dintre bani și hrană. Aici nu există presiunea prestigiului și nici dependența vieții de dispoziția șefilor.

La sat poți să nu fii ca toți ceilalți. Poți fi tu însuți. Și, cel mai important, poți fi stăpânul propriului timp.

Locuitorii orașelor caută soluții și încearcă să găsească o ieșire, însă puțini reușesc. Îi împiedică sistemul de valori impus de megapolis. Mulți sunt convinși că nu pot supraviețui fără lucrurile, conceptele și relațiile obișnuite, prin intermediul cărora obțin bani pentru a cumpăra apă curată, puțină hrană, căldură și posibilitatea de a-și învăța copiii să supraviețuiască într-o atmosferă urbană toxică.

Oamenii au fost ademeniți cu promisiunea unei vieți fără muncă zilnică – dacă nu pentru ei, atunci pentru copiii lor. Au fost atrași de imagini strălucitoare ale succesului, faimei și oportunităților și concentrați în marile centre industriale pentru a munci din greu. Iar acum timpul vieții și puterile lor sunt consumate în numele productivității, eficienței și acumulării de capital, pentru confortul unei mici categorii de oameni care dețin puterea și banii.

Fără Dumnezeu, omul se îndoaie asemenea unei trestii în orice direcție bate vântul. El este gata să creadă pe oricine îi promite ceva și îl ademenește. Este slab și se teme să recunoască acest lucru, justificându-și astfel existența și incapacitatea de a se întoarce în lumea creată pentru el de Dumnezeu. Totuși, în adâncul sufletului, mulți înțeleg nedreptatea, deformarea și vraja în care trăiesc. Și suferă. Iar atunci când sufletul suferă, este greu să creezi ceva bun, armonios și frumos.

Dar satul? Ce este satul? El așteaptă ca omul, obosit de cucerirea „vârfurilor amețitoare”, să se întoarcă în îmbrățișarea sa caldă și familiară, care miroase a pâine proaspăt coaptă.

Însă pentru a reveni este nevoie de un nou efort asupra propriei persoane. Sunt necesare cunoștințe, deprinderi și, mai ales, renunțarea la standardele de viață și la atitudinea față de muncă specifice megapolisului. Iar pentru aceasta sunt pregătiți foarte puțini oameni.

De aceea este zadarnică speranța celor care visează la o mutare în masă din orașe către sate. Acest lucru nu se va întâmpla niciodată. Mulțimile aparțin megapolisului.

Satul este ales de oamenii liberi. Iar libertatea depinde întotdeauna de omul însuși și nici măcar Dumnezeu nu merge împotriva voinței sale.

Alexandr Bilețki