Pe Drumul Vechilor Sanctuare: de la Luna Plină deasupra Mării până la Ultimul Apus din Munții Sakar. Partea a II-a. Prima atingere a vechimii (+Video)
Toată noaptea drumul ne-a fost luminat de Luna Plină. Teii înfloriți își răspândeau parfumul, iar timpul părea să se transforme într-un basm. Spre dimineață, în România, ne-am oprit exact pentru o oră și am adormit imediat. Acest somn scurt a fost suficient pentru a ne reîncărca complet. Am revenit pe șosea: noaptea se retrăgea, Luna lăsa loc soarelui răsărind, iar în fața noastră se deschidea o nouă zi scânteietoare. Kilometrii dispăreau sub roți, mașina se legăna ușor în ritmul muzicii din habitaclu, iar odată cu lumina dimineții reveneau energia, claritatea și bucuria drumului.
Dimineața devreme am intrat în Nisipurile de Aur. După drumul de noapte, marea a fost prima răsplată a călătoriei. Apa caldă, nisipul fierbinte, o ceașcă de cafea tare — și după doar câteva ore eram din nou pe drum. La doar trei kilometri ne aștepta primul loc străvechi al acestei călătorii: Mănăstirea Aladzha.
Prima impresie nu este dată de mănăstire, ci de pădurea care o înconjoară. Copaci înalți, stânci acoperite de iederă, poteci înguste printre pietre. Cu cât pătrunzi mai adânc, cu atât dispare mai repede senzația de stațiune la malul mării. Spațiul parcă ne-a transportat într-o altă epocă.
Mănăstirea este săpată în stânca de calcar și este dispusă pe două niveluri. Astăzi s-a păstrat în primul rând scheletul său de piatră: chilii, nișe, treceri și încăperi în care odinioară au trăit călugării. Dar chiar și atât este suficient pentru a simți măreția locului.
Cel mai memorabil este nivelul superior. Urcând, la un moment dat spațiul se deschide brusc. În fața ochilor apare marea. Nu o simplă fâșie printre copaci, ci un orizont uriaș de aproape o sută optzeci de grade. În acel moment am fost cuprins de o bucurie autentică, aproape copilărească. Stânca, marea nesfârșită din față și pădurea care se întindea sub picioarele mele alcătuiau o imagine atât de puternică, încât îmi doream doar să mă opresc și să contemplu la nesfârșit acest peisaj grandios ce se pierdea dincolo de linia orizontului.
Și atunci am înțeles, dintr-odată, de ce au venit oamenii aici.
Până în acel moment nu înțelesesem niciodată cu adevărat de ce oamenii se retrag în mănăstiri și renunță la viața obișnuită. Dar privind marea de sus, am înțeles totul cu o claritate neașteptată.
Au venit aici pentru frumusețe.
Pentru a întâmpina răsăriturile și a privi apusurile. Pentru a vedea cum vine primăvara, cum înfloresc livezile, cum se coc fructele și cum frunzele se colorează toamna. Pentru a trăi în ritmul naturii, nu doar alături de ea.
În acel moment nu i-am mai văzut ca pe călugării medievali pe care îi prezintă adesea cinematografia: triști, severi, izolați și întunecați.
Dimpotrivă. În fața mea a apărut imaginea unor oameni care au ales conștient să trăiască în mijlocul frumuseții, al liniștii și al naturii.
Atunci i-am văzut ca pe ecocoloniștii epocii lor. Mănăstirea mi s-a înfățișat ca un fel de eco-așezare a Evului Mediu.
Oamenii nu au venit aici pentru a fugi de viață. Au venit pentru a nu o rata. Pentru a vedea anotimpurile schimbându-se, pentru a simți pământul sub picioare, pentru a observa cum cresc copacii și cum se transformă lumea din jur. Pentru a trăi într-o legătură mai profundă cu natura și cu ei înșiși.
Ecologia, în sensul modern al cuvântului, încă nu exista. Oamenii pur și simplu nu aveau posibilitatea de a provoca naturii daunele pe care le poate provoca civilizația de astăzi. Exista însă o altă preocupare: păstrarea ordinii interioare. Exista o ecologie a conștiinței, pe care o numeau spiritualitate.
În acel moment memoria m-a purtat la Țîpova, la mănăstirea rupestră de pe malul Nistrului, unde petreceam adesea timp în anii studenției. Acolo se aduna tineretul creativ: artiști, muzicieni, romantici, oameni pasionați de filosofie, istorie și mistică.
Tot acolo am văzut pentru prima dată cât de profund pot oamenii transforma spațiul din jurul lor. Valea era plină de pomi fructiferi, grădini și plante rare. Printre stânci se formase o adevărată oază vie, creată de multe generații. Astăzi am numi acest lucru design permacultural, dar atunci era pur și simplu un mod firesc de a trăi: nu să lupți cu peisajul, ci să colaborezi cu el.
Stând pe al doilea nivel al Mănăstirii Aladzha, îmi imaginam cum arăta ea cu câteva secole în urmă. Astăzi vedem piatra și contururile încăperilor. Dar odinioară pereții erau acoperiți de fresce și mozaicuri viu colorate, viața pulsa pretutindeni, iar mănăstirea era, probabil, cufundată în verdeață și culoare. Atunci acest loc nu semăna cu un monument al trecutului, ci cu o grădină-mănăstire înfloritoare pe malul mării.
La mănăstire funcționează și un muzeu, care ajută la reconstituirea părții pierdute a acestei lumi. În stânci s-a păstrat arhitectura, iar în sălile muzeului — urmele vieții de zi cu zi, fragmente de decor, materiale despre fresce și mozaicuri, precum și descoperiri arheologice. Într-un anumit sens, mănăstirea își arată trupul, iar muzeul îi redă memoria.
Vârsta exactă a Mănăstirii Aladzha nu este cunoscută. Ca ansamblu monastic, ea aparține în principal Evului Mediu, însă istoria locului este mult mai veche. Datele arheologice permit să vorbim despre cel puțin o mie cinci sute până la două mii de ani de prezență umană în aceste locuri. Există și ipoteze potrivit cărora, înainte de apariția creștinismului, stâncile, peșterile și întregul peisaj din jur aveau deja o semnificație sacră pentru culturile mai vechi.
Aflându-te aici, este ușor să crezi acest lucru. Stânca înaltă, pădurea străveche, peșterile naturale și marea deschisă creează un spațiu pe care oamenii îl puteau considera special cu mult înainte de apariția mănăstirii.
Numele „Aladzha” este asociat cu un cuvânt turcesc care înseamnă „pestriț” sau „multicolor”. Cel mai probabil, denumirea provine de la frescele care împodobeau cândva pereții așezământului. Astăzi au rămas doar urme, dar chiar și acestea permit să ne imaginăm cât de diferit arăta locul acum câteva secole.
Totuși, cel mai important nu a fost ceea ce am văzut, ci starea cu care am părăsit mănăstirea. Eu și Serghei am ajuns aici într-o dispoziție bună și am plecat într-una excelentă. Aveam senzația că acest loc ne-a adunat gândurile, a îndepărtat zgomotul inutil și ne-a pregătit pentru ceea ce urma.
Mănăstirea Aladzha a devenit prima întâlnire autentică cu vechimea în această călătorie. Nu încă o scufundare profundă în lumea sacră care ne aștepta mai departe, ci prima atingere. Piatra, pădurea, marea și liniștea păreau să confirme că drumul ales era cel potrivit. Iar peste doar câteva ore urma întâlnirea după care această călătorie avea să înceteze definitiv să fie doar o simplă excursie printre locuri istorice.
Autor: Валерий Катрук
6