Ce îi spune omului propriul simț al naturii?
Soarele amiezii se revarsă încet peste bazarul oriental.
Lumina caldă alunecă peste munții de mere, peste pepenii aurii, peste strugurii care sclipesc de parcă fiecare boabă ar păstra în interior o picătură de lumină lichidă.
Aerul este plin de viață.
Mirosul dulce al piersicilor se amestecă cu aroma verdeții proaspete. Undeva, alături, cineva taie un pepene copt, iar parfumul lui dens, de miere, se răspîndește imediat printre rînduri. Caisele stau ca niște risipiri moi de soare. Roșiile lucesc, de parcă ar fi fost lustruite de însăși mîna verii.
Vînzătorii zîmbesc.
— Gustă, frate! Dulce ca mierea!
— Abia azi au fost culese!
— Gustați strugurii!
Și omul merge de-a lungul acestor rînduri aproape ca printr-o grădină.
În interior apare un sentiment ciudat, abia perceptibil, de liniște. Trupul se relaxează. Ochii se bucură de culori. Mîinile se întind singure spre fructe. Îți vine să inspiri mai adînc. Îți vine să duci toate acestea acasă — să le așezi pe masă, să umpli casa cu miros de mere, piersici, mentă proaspătă.
Nimeni nu învață copilul să iubească mirosul căpșunilor.
Nimeni nu-i explică omului de ce o grădină înflorită trezește sentimentul vieții.
Aceasta se întîmplă firesc.
Dar apoi omul cotește spre un alt pavilion.
Și lumea se schimbă.
Lumina devine tulbure. Aerul — greu și rece. În locul parfumului solar al fructelor apare mirosul sărat, metalic, al sîngelui și al cărnii crude.
Tăcerea de aici este alta.
Ea nu amintește de viață, ci de absența ei.
Pe cîrlige atîrnă carcase. Trupurile despicate ale animalelor sînt deschise din interior. Găini întoarse pe dos stau în rînduri, asemenea unor păpuși frînte. Undeva, pe un butuc, satîrul cade cu un sunet înfundat. Vînzătorii, în șorțuri pătate, își ascut tăcuți cuțitele.
Răcoarea acestui loc nu mai înviorează.
Ea amintește de frigul unei morgi.
Și omul simte asta cu trupul, chiar dacă încearcă să nu observe.
Undeva adînc în interior apare o greutate. O tensiune neclară. Dorința de a ieși mai repede înapoi la soare, la fructe, la aer, la viață.
Și o întrebare stranie începe să se ridice singură din interior.
De ce o lume trezește în noi sentimentul de acasă, iar cealaltă — sentimentul morții?
De ce aroma trandafirului vrem să o inspirăm mai adînc, iar mirosul descompunerii ne face să ne retragem?
De ce mărul îl ducem cu bucurie copilului, iar imaginea unui trup dezmembrat cere întotdeauna obișnuință psihologică, justificări sau o anumită împietrire interioară?
Omul este alcătuit cu o sinceritate uimitoare.
Cînd vedem apă curată — vrem să bem.
Cînd auzim cîntecul păsărilor — în interior devine mai liniște.
Cînd ne aflăm printre verdețuri — respirația devine mai adîncă.
Dar cînd ne ciocnim de sînge, degradare, măruntaie, carne moartă — organismul reacționează altfel. Nu trebuie să ni se explice. Se întîmplă înaintea gîndurilor.
Așa vorbește trupul cu omul în limba străveche a naturii.
Nu ducem acasă mirosul descompunerii.
Nu decorăm casa cu fecale.
Spălăm putreziciunea. Scoatem hoitul. Tindem instinctiv spre ceea ce este curat, viu, proaspăt.
Trandafirul omul îl pune în vază.
Iar sursa mirosului de cadavru încearcă să o îndepărteze cît mai mult.
Și aici apare întrebarea pe care omul contemporan și-o pune tot mai rar cu sinceritate:
dacă ceva este cu adevărat profund firesc pentru noi, de ce cere o permanentă înăbușire interioară a simțurilor?
De ce copilul mic se întinde spre fructe și pomușoare, dar poate plînge la vederea unui animal tăiat?
De ce omul trebuie să învețe să nu simtă?
Poate că natura continuă să ne vorbească și acum.
Încet. Prin mirosuri. Prin reacțiile trupului. Prin sentimentul interior al vieții și al morții.
Și poate că uneori este suficient doar să ascultăm cu atenție ce simțim cu adevărat atunci cînd trecem printre aceste două lumi.
42