Ceair — grădină și păşune într-o pădure montană. O comunitate tradițională multiculturală a plantelor din Crimeea. Partea 1

Dicționarele lingvistice ale limbei tătare din Crimeea, traduc cuvîntul "ceair" ca „fînaţ”. Însă mult mai cunoscută este fraza din romanţa prerevoluționară "În Parcul Ceair înfloresc trandafirii ...", este vorba de moşia „Ceair” a marelui principe din Gaspra, găzduită în mijlocul pădurii montane sudice, pe mai multe poieni. Cîndva, ceair a servit pentru populația locală ("grecii" din Crimeea, poporul turcic ortodox deportat din Crimeea în 1778) ca loc de cosit al fînului și de colectare a nucilor, coarnelor, merelor, perilor, prunelor, etc.

Originea cuvîntului "ceair" nu este clară. Probabil, este un antonim al cuvîntului turc "air" - defileu, deoarece ceair determină altceva, decît poiana naturală în mijlocul pădurii. Poienele naturale situate în pădure sunt numite"alan". Alan înseamnă fîneţe şi păşuni. Însă ceair determină o tehnologie foarte complexă și raţională, o memorie a tradițiilor și a filozofiei de viață, a celor mai vechi locuitori din Crimeea - taurii.

De fiecare dată, întîlnind pe neașteptate acest miracol forestier, retrăiţi o surpriză. După următoarea cotitură a potecii, se deschide brusc o privelişte către o pajiște verde, încovoiată de un pîrău vesel și pe ea - un nor de flori care se ridică din iarbă, peste tufișuri de porumbar , spre vîrfurile merilor și perilor. Întoarceţi-vă aici în toamna și veți vedea toate darurile neobișnuite ale pădurii.

Coarnele măşcate în formă de pară, porumbele care după dimensiune nu sunt mai mici decît corcoduşele, iar alunele sunt de două ori mai mari decît în mod normal. Caise, prune, mere, pere după dimensiune nu sunt cu mult mai mici decît cele din grădină, dar diferă printr-o aromă specifică de pădure. Cu siguranță, veţi fi surprinşi de faptul că aceste fructe sunt de obicei, fără nici un semn de vierme. Pentru a obţine acest lucru la vilă, de fapt, trebuie să folosiţi o mulțime de substanțe chimice toxice.

În ceair, copacii cresc fără nici-o îngrijire, nu au nevoie de tăiere, irigare, nici de prăşitul solului la rădăcini, ei nu se tem de boli și dăunători. De ce se întîmplă acest lucru?

Grădina forestieră se formează timp de cîțiva ani sau chiar zeci de ani. La început, în albia pârăului cu ajutorul unor baraje de răchită, se reţine nămolul fertil, prezent în fluxuri de apă pluvială. El acoperă bolovanii și pietricelele cu un strat dens, astfel se formează terase originale cu un drenaj natural excelent. Patul de apă este canalizat din partea abruptă a văii, pentru o irigare naturală a acestor terase. Apoi pe acest teren au fost transplantaţi din pădurea din jur copacii fructiferi sălbatici, cunoscuţi pentru rezistenţa lor.

Plantarea arborilor și arbuștilor în ceair este un ritual, o ceremonie aproape religioasă, misterul căreia îl cunosc în prezent, doar puțini oameni.

În aşa fel, de exemplu, a fost plantat un nuc: în adîncul gropii de o mică adâncime, înainte de plantare se punea o piatră plată pentru a trece rădăcina direct într-o parte, ca ea să găsească substanţe nutritive în stratul fertil și să nu se înfunde în stratul arid, în care rămâne pericolul apei subterană. Pe piatră au fost aruncaţi cîţiva pumni de boabe de grîu sau orz, care cu timpul încolțesc, dar nu pot ieşi la suprafață, putrezesc în sol, oferind puietului tînăr, materii organice. Căile de trecere pe care le străbat germenii seminţelor încolţite, servesc o lungă perioadă de timp rădăcinilor de nuc, astfel îmbunătăţind posibilităţile de respirație și de nutriție, deoarece în ceair pământul nu este prăşit. Puietul plantat a fost unul dublu, nucii tineri erau apropiaţi pentru a creşte împreună, după un an trunchiul mai slab se tăia, iar cel rămas primea o porție dublă de sucuri terestre.

Acesta este doar unul dintre secretele de longevitate în ceair, precum şi luarea în seamă a locaţiei reciproce a plantelor, ale reliefului, structurii și compoziției solului, părţilor orizontul şi încă multe detalii – pentru a crea un organism unic cu proprietăţi de autoreglare.

Pe puieţii sălbatici, se altoiau soiuri de grădină, din cele nepretenţioase. Treptat se dezvoltau comunități de plante, denumite fitocenoze , cu legături de auto-reglementare, de sprijin reciproc, precum și cu o rezistență la boli și dăunători. Aceste grădini mici au fost asociate cu peisajul montan și forestier din jur cu o mie de fire invizibile, care asigurau dezvoltarea proceselor naturale fără asistența umană.

Sistemul de pomicultură, care de-a lungul secolelor s-a creat în văile rîurilor de munte, a fost foarte divers, reprezentînd o tranziție treptată de la copacii altoiţi individual în mijlocul pădurii, vizitați de cîteva ori pe an, pînă la livezi irigate, plantate la poalele munţilor care necesitau o îngrijire constantă.

În toponimia din Crimeea, s-au păstrat cîteva tipuri de denumiri ale comunităților de plante. Totodată, traducerea exactă a acestor cuvinte nu este posibilă: nici în limba rusă, nici în orice cultură din Europa de Vest, nu există analogii pentru a indica sistemele biologice reglate de om, tradițiile care s-au dezvoltat într-o izolare tradițională a locuitorilor Munților din Crimeea - taurii. Procesul de „turcizare” a taurilor, de completare a populației din munţi, cu diferite triburi iraniene şi vorbitoare de limbă turcică s-a desfăşurat timp de mai multe secole. În multe cazuri, taurii doar adăposteau refugiații din stepe (materiale arheologice despre așezarea Tau-Kîpciak) şi foştii nomazi acceptau tradițiile populației locale și se integrau în viața economică a muntenilor. Mai mult decît atît, această viață a fost mai calmă, mai sătulă și mai diversă. Frumusețea și bunăstarea, au creat o filozofie originală de hedonism prin intermediul naturii, prin studierea naturii şi creșterea bogățiilor ei, cu intervenția umană minimă și aplicarea minimă a forței de muncă fizică.

Mai jos vă prezentăm lista toponimelor şi traducerea lor aproximativă (să sperăm că este clar de ce):

• Bah (la plural bahlar) - cuvînt de origine iraniană. În general, înseamnă vie. Dar, în Crimeea, vița de vie obişnuită se lega deasupra copacilor de agud, deoarece agudul creste repede, are o coroană puternică ramificată prin ramurile căreia este comod de a se căţăra. Totodată, arborii de agud, ajungând la o anumită dimensiune și înălțime, se opresc în creștere, dar trăiesc până la o sută de ani. La poalele copacilor de agud și de alt soi, în via din Crimeea plantau dovleci şi păşteau turmele de caprine. Pămîntul nu a fost prăşit niciodată, viță de vie nu a fost tăiată. Pur şi simplu, taurii rupeau via ce creştea în plus, în cazul posibilităţii de irigare, în vie se revărsa apa dintr-un șanț, canal.
• Bahci – viticultor, meşter care are grijă de vie, proprietarul viei. Dar şi proprietarul de capre și proprietarul fericit al dovlecilor, etc. În acest sens, se pune sub semnul întrebării traducerea exactă a denumirii Bahcisarai. Poate că nu este "Grădina-Palat”, ci "Palatul viticultorului". În prezent, în curtea interioară a Palatului lui Han din Bahcisarai ,sunt restabilite pergole din lemn pentru a sprijini vița de vie. Cîndva palatul hanului a fost celebru prin faptul că întreaga curte a fost în umbra viței de vie splendide.
• Bahcia (la plural-bahcialar) - în general, în limbile iraniene și turcice înseamnă grădină, în limba rusă este un câmp în care cresc dovlecii, pepenele verde şi galben, alte culturi pepiniere. Aici nu apar controverse, deoarece în bahcialar tradițional din Crimeea creşteau anume dovleci și castraveți. Pe lîngă acestea aici se păşteau caprele şi se făceau rezerve de vreascuri pentru a încălzi casele. La drept vorbind, nu era vorba de rezerve. Muntenii din Crimeea nu stocau lemne pentru iarnă. În primul rînd, din motive de siguranţă anti-incendiare, dar poate doar din cauza indiferenţei. Casele tradiționale din Crimeea sunt mici. La primul etaj (numit „magaz”) se întrețineau vacile, care încălzeau foarte bine podeaua de lemn pentru al doilea etaj („camora”). Încălzirea etajului al doilea se efectua, de obicei, cu cărbune de lemn, ars în pădure într-un vas de cupru special instalat pe un trepied („tagan”). Iar, cu vreascuri se pregăteau alimentele, afară într-un cazan, o dată pe zi, prin urmare, nu era nevoie de stocuri de vreascuri, iar o plimbare o dată pe zi în grădină era utilă şi pentru supraveghere și pentru sănătate. Iarăşi păscutul căprii şi în drumul de întoarcere, nu era greu de a lua o legătură de vreascuri. 

"În astfel de grădini totul se face de la sine: pîrăul care curge din munţi aduce atîta apă cît este necesar, crengile uscate sunt folosite pentru aprinderea focului şi ierburile - pentru furaje ... Grădinile lăsate în voia sorţii, conţin arbori plantaţi în cele mai vechi timpuri, deoarece tătarii admirau doar umbra lor, se bucurau de o mulţime de fructe şi de venitul aşteptat", - aceasta a fost prima impresie a unui nobil rus, Petr Sumarokov, care a vizitat Crimeea în 1799.

Petr Sumarokov, a numit tătarii "copii răsfăţaţi ai naturii", dar orice proprietar a unei vile, vă va spune că natura Crimeii, nu răsfaţă pe grădinari.

Deci, "arborii plantaţi din cele mai vechi timpuri”, se spunea, în mod evident, despre copacii vechi și chiar știu despre care. Drept bază pentru harbuzării serveau, soiurile sinaptice de măr: Kandil, Sarî, Sudak, Sablî, Kara, provenite din orașul turc Sinopa, dar cultivate în Crimeea, în urma procesului de altoire a merilor sălbatici.

Copacii sinaptici sunt extrem de rezistenţi , cu o coroana piramidală, trăiesc și dau roade până la 70 şi chiar 100 de ani. Dintr-un pom se culegea o tonă de fructe, iar recordurile înregistrate ajungeau la 2 tone de fructe.

• Baştan - de la cuvintele iraniene "baş"- cap și "stan" – loc de şedere, locaţie. În sensul culturilor "pepiniere", un câmp pentru a cultiva pepeni verzi şi galbeni. În Crimeea muntoasă astfel de locuri au fost puține.
• Alan – cuvînt iranian (sarmaţian) care determină o poiană, o pajiște într-o pădure de munte pentru păscutul bovinelor (vacilor și taurilor). În Crimeea, păstorii de obicei, altoiau pe perimetrul alanilor, soiuri de mere, pere, prune, plantau vişine şi cireșe.

P.I. Sumarokov, numit judecător în provincia Taurida a lăsat o descriere, efectuată într-un alt stil, a casei situate pe malul râului Salghir din Simferopol, unde a trăit în 1808: "Grădinile cultivate de-a lungul malului pe ţărm înconjurau casa, astfel încât se părea că aceasta era construită în mijlocul pădurii. Ferestrele din salon, deschideau o privelişte asupra unei alei de copaci de cinare şi de castan, care cu densitatea lor umbreau lumina, după ele se întrevedeau plopii frumoşi, piersici, caise, gutuie. Lîngă poteci se aşternea viţa de vie gălbuie; peste tot domina o umbră plăcută şi peste tot pe crengile înrămate atârnau diferite fructe ... " (acest minunat eseu de istorie locală poartă numele "Răgazul unui judecător din Crimeea sau a Doua călătorie în Tauria").

Sursa: kraevedenie.net