MOLDOVENII.MD

Cosmosurile civilizațiilor antice. Partea a X-a. Celții: când eroul devine granița dintre lumi

Pentru a vedea această lume trebuie să ne întoarcem în mileniul I î.Hr. și să ajungem în vastul spațiu al Europei antice. Astăzi, mulți oameni asociază celții doar cu Irlanda sau Scoția. În perioada lor de maximă dezvoltare însă, popoarele celtice ocupau teritorii întinse care cuprindeau actualele Franța, Germania, Austria, Cehia, Elveția, nordul Italiei, Belgia, Marea Britanie și Irlanda. Era o lume a pădurilor dese, a văilor acoperite de ceață, a râurilor repezi, a dealurilor și a coastelor oceanice. Spre deosebire de Egipt, China sau Persia, aici nu exista un centru unic, o capitală dominantă sau un imperiu comun. Spațiul era modelat de păduri, munți și ape, iar natura avea o influență mult mai mare asupra vieții decât granițele politice.

Arheologia ne dezvăluie o imagine fascinantă. Cercetătorii descoperă așezări fortificate pe înălțimi, arme realizate cu mare măiestrie, bijuterii din aur, obiecte ritualice, care de luptă și opere de artă cu un stil inconfundabil. Spre deosebire de simetria riguroasă întâlnită în multe alte culturi ale lumii vechi, arta celtică pare să evite liniile drepte. Ea este plină de spirale, împletituri, motive vegetale și transformări continue ale formelor. Chiar și aici începe să se manifeste specificul viziunii celtice asupra lumii. Realitatea nu este percepută ca o colecție de obiecte separate, ci ca un flux continuu de transformări.

Aici începe să se dezvăluie cosmosul unic al celților. Dacă pentru sumerieni era esențială menținerea ordinii, pentru egipteni eternitatea, pentru perși alegerea morală, iar pentru chinezi armonia universală, omul celt trăia într-un spațiu al contactului permanent dintre lumi. Pentru el, pădurea nu era doar o pădure. Dealul nu era doar un deal. Lacul nu era doar un lac. Fiecare dintre aceste locuri putea deveni o poartă prin care invizibilul atingea lumea vizibilă. Cercetătorii care studiază mitologia irlandeză și galeză întâlnesc constant acest motiv. Un erou poate întâlni ființe dintr-o altă lume. Un deal aparent obișnuit poate ascunde intrarea în tărâmul spiritelor. Un lac poate marca granița dintre realitatea oamenilor și lumea nevăzută.

Un rol aparte îl aveau druizii. În ciuda faimei pe care acest cuvânt o are astăzi, istoricii cunosc mult mai puține lucruri despre druizi decât și-ar dori. Cele mai multe informații provin din relatările autorilor greci și romani. Totuși, acestea sunt suficiente pentru a înțelege importanța lor. Druidul nu era doar un preot. El era păstrător al memoriei, judecător, profesor și mediator între generații și lumi. În societatea celtică, tradiția orală avea o importanță mult mai mare decât scrierea. Din acest motiv, memoria devenea una dintre cele mai prețuite valori. Lumea exista nu doar în spațiu, ci și în poveste. Atâta timp cât o istorie era amintită, ea continua să trăiască.

Aici trebuie amintiți și barzii. Cuvântul „bard” provine din tradiția celtică și nu desemna doar un cântăreț sau un muzician. Bardul era purtător de memorie, cuvânt, ritm și imagine. El nu distra poporul în sensul modern, ci transmitea ceea ce se afla în adâncul culturii. Autorii antici menționează că formarea în mediul druizilor putea dura ani îndelungați, uneori decenii, deoarece nu era vorba despre un simplu meșteșug, ci despre dreptul de a vorbi în numele memoriei unui popor. Bardul devenea cel care traducea cunoașterea druizilor și a păstrătorilor tradiției în limbajul viu al cântecelor, miturilor, ritualurilor și imaginilor. Dacă druidul observa legăturile lumii, păstra legea, ritul și cunoașterea ordinii nevăzute, bardul ducea această cunoaștere către oameni prin voce, muzică și cuvânt poetic. În acest sens, cultura celtică a creat un sistem uimitor de transmitere a sensului: cunoașterea nu era doar scrisă, ci trăită, cântată, memorată prin corp, auz, sărbătoare, ritual și contact cu timpul sacru.

Natura ocupa în cosmosul celtic un loc greu de întâlnit în alte civilizații ale Antichității. Pădurile sacre, izvoarele, pietrele, râurile, dealurile și copacii puteau deveni locuri ale puterii spirituale. Arheologii descoperă numeroase obiecte depuse intenționat în lacuri, mlaștini și râuri. Se pare că aceste locuri erau considerate puncte speciale de contact între lumi. Din perspectivă etnobiologică, civilizația celtică era profund conectată la ritmurile naturii. Nu întâmplător, cele mai importante sărbători ale calendarului celtic marcau marile tranziții ale anului. Samhain, Imbolc, Beltane și Lughnasadh nu reprezentau simple date calendaristice, ci schimbări ale stării însăși a lumii.

Deosebit de interesantă este și concepția celtică despre timp. Dacă egipteanul încerca să fixeze eternitatea, iar chinezul să urmeze armonia ritmurilor universale, celtul percepea timpul ca pe un spațiu al trecerilor. Samhain, sărbătoare care a influențat mai târziu Halloweenul, era considerată perioada în care granița dintre lumi devenea deosebit de subțire. Pentru omul modern aceasta poate părea doar o legendă. Pentru omul celtic era însă parte a structurii realității. Lumea nu era închisă. Ea rămânea deschisă către alte dimensiuni ale existenței.

Pe măsură ce cercetările avansează, devine tot mai clar că civilizația celtică reprezintă una dintre cele mai originale forme de înțelegere a lumii din Antichitate. Ea nu a construit piramide și nici mari imperii. Nu a lăsat în urmă palate comparabile cu cele ale Egiptului sau Persiei. În schimb, a păstrat o capacitate extraordinară de a percepe lumea ca fiind vie. Nu doar omul avea suflet și istorie. Pădurea avea suflet. Râul avea memorie. Dealul avea propria poveste. Realitatea era văzută ca o rețea de legături între ceea ce este vizibil și ceea ce este invizibil.

Întrebarea pe care ne-o adresează cosmosul celtic rămâne surprinzătoare chiar și astăzi: este realitatea limitată doar la ceea ce putem vedea? Sau există în jurul nostru o lume mai profundă de simboluri, memorie și sens? Pentru celți răspunsul era clar. Lumea vizibilă reprezenta doar o parte a unei realități mai vaste. De aceea poveștile, cântecele, legendele și memoria strămoșilor aveau o importanță atât de mare. Ele conectau omul cu ceea ce nu poate fi atins, dar nici distrus de timp.

Din acest motiv, simbolul principal al civilizației celtice nu este palatul și nici templul. Simbolul este ceața. Nu întâmplător multe dintre legendele celtice încep cu apariția ceții deasupra dealurilor, mării sau pădurilor. Ceața ascunde granița dintre cunoscut și necunoscut. Ea separă și unește în același timp. În această imagine se exprimă cel mai bine cosmosul celtic — o lume în care vizibilul și invizibilul coexistă, iar omul rămâne un călător între două realități.

În partea următoare a călătoriei noastre vom descoperi un alt cosmos fascinant al Antichității — lumea etruscilor, unde eroul principal va deveni arta de a înțelege semnele destinului.

Autor: Валерий Катрук

Citiți toate părțile: Partea 1, Partea 2, Partea 3, Partea 4, Partea 5, Partea 6, Partea 7, Partea 8, Partea 9, Partea 10