Cum este bună viața la țară?

Aer curat, apă de izvor, hrană naturală, casă sigură, muncă fizică, frumusețea naturii, relații sănătoase între oameni, posibilitatea de a câștiga prin meserie, asumându-ți responsabilitatea pentru ceea ce faci și bucurându-te de roadele muncii tale.

În viața de la țară nu există intrigă, înșelăciune, înșelătorie, escrocherie sau ipocrizie. Totul este deschis și transparent.

Dacă nu aduni lemne, îți vei îngheța, dacă nu-ți lucrezi grădina, vei muri de foame. Și cel mai important, nu ai pe cine să arunci responsabilitatea și este dificil să găsești pe cineva care să facă totul pentru tine.

Oamenii sunt diferiți. Și au nevoi și posibilități diferite. Satele și orașele sunt diferite, și este o iluzie periculoasă să consideri că viața de la țară în sine face pe cineva mai bun.

Pasionalitatea umană există atât în oraș cât și în sat, dar în ultimul, cu toate prostiile personale, te izbești mai repede de tine însuți.

Aici trebuie să alegi sau să te retragi... în oraș, unde sperii să te ascunzi, să te dizolvi, să te contopești și să te uiți uităre.

Iar orașele cresc, se măresc, devin metropole. În ele există și acum mulți oameni cu adevărat puternici și frumoși, care, în ciuda logicii metropolei și a mecanismului său de a stoarce viața pentru bani, umanizează spațiul. Dar ce preț uriaș trebuie să plătească!

Metropolele au propria lor logică. Au fost create ca concentratori de forță de muncă gigantică pentru industrie. Industrializarea cerea zeci și sute de vieți umane pentru a lucra în giganții industriali. Și acești oameni trebuiau să trăiască în apropierea producției, să trăiască conform ritmului și sarcinilor sale. Astăzi, industria suferă schimbări calitative și se retrage din orașe. Acolo unde lucrau zeci de mii de oameni, astăzi sunt necesare doar câteva sute. Oamenii sunt înlocuiți de automate și roboți.

Metropolele nu încetează să crească, iar această creștere nu mai depinde de mijloacele de producție și de producție însăși. Metropolele au învățat să stoarcă rentă din oamenii înșiși. Pentru dreptul de a trăi și de a avea un loc în oraș, omul își asumă voluntar obligații ipotecare față de bănci și plata impozitelor pe proprietate față de stat. Impozitele și datoria sunt vârful aisbergului, iar în fundația sa se află o mulțime de taxe: pentru educație, sănătate, amenzi, penalități și confiscări. Și cea mai grea povară este în standardele impuse de subcultură urbană "succesului", "nivelelor" de trai, "codurilor vestimentare" și normelor de "bun simț", la care, de la haine până la transport, de la materiale de reparații pentru apartamente la mărci de telefoane, locuitorul urban trebuie să aspire, de parcă realizările sale ar fi fericirea și sensul vieții sale.

Există impozite, taxe, amenzi și în sat? Da. Există prostii și interdicții care împiedică dezvoltarea? Da. Dar satul nu este orașul, în care omul este apăsat de teama legăturii strânse dintre bani și produse alimentare. Aici nu există "presiunea" prestigiului și dependența vieții de dispoziția șefilor.

La țară poți fi nu ca toți ceilalți, ci ca tine însuți. Și cel mai important, stăpân pe propriul tău timp.

Oamenii din oraș rezistă și caută soluții, dar nu mulți le găsesc. Sistemul de valori impus de metropolă îi împiedică. Mulți locuitori urbani sunt convinși că nu vor putea supraviețui fără lucrurile obișnuite, conceptele, relațiile, în urma cărora ei primesc bani pentru care cumpără apă curată, puține produse, căldură și posibilitatea de a-și învăța copiii să supraviețuiască în atmosfera toxică a metropolei.

Oamenii au fost amăgiți de farmecul vieții (dacă nu acum, atunci mai târziu, dacă nu lor, atunci copiilor lor) într-un viitor luminos fără muncă zilnică. Au fost atrasi de imagini luminoase ale succesului, gloriei, oportunităților, fiind aduși în concentratoare pentru muncă grea în lumea industrială. Și timpul lor și toate forțele lor sunt stoarse pentru productivitate, capitalizare, eficiență și pentru prezentarea unei mici elite deținătoare de putere și bani.

Fără Dumnezeu, omul se îndoaie ca un trestie în orice direcție. El este credul față de oricine îi promite și îl atrage. Este slab și se teme să recunoască asta și de aceea își justifică existența mizerabilă și incapacitatea de a reven