MOLDOVENII.MD

Cum s-a transformat un popor de poeți într-un popor de călăi. Despre transformarea culturii japoneze a vieții într-o cultură a morții

1. Introducere: Paradoxul cruzimii japoneze
Al Doilea Război Mondial a lăsat în urmă biblioteci întregi de durere. Printre cele mai monstruoase pagini — Holocaustul nazist, lagărele morții, experimentele pe oameni. Dar alături de aceste atrocități se află o tragedie la fel de înspăimântătoare, deși mai puțin înțeleasă — crimele Japoniei imperiale. Masacrul de la Nanjing, Unitatea 731, violurile în masă, tortura și lagărele de concentrare din Asia. Cum a fost posibil? Cum a devenit unul dintre cele mai rafinate, poetice și orientate spre natură popoare ale secolului XX o mașină de distrugere și suferință?

2. Taoismul, Shinto și Zen — filosofii ale vieții
Cultura japoneză s-a format prin fuziunea a trei curente filosofice puternice: shinto, taoism și zen. Toate promovau armonia cu ritmurile naturii, respectul pentru viață, pentru nevăzut, pentru ceea ce scapă controlului.
Taoismul învață că esențial este să urmezi Tao — o cale care nu poate fi descrisă în cuvinte, dar poate fi simțită prin liniște, atenție și non-acțiune blândă.
Shinto — religia indigenă a Japoniei — vede spiritele (kami) locuind în copaci, stânci, izvoare. Natura nu este resursă, ci o lume locuită și însuflețită.
Zenul a intensificat atenția asupra momentului prezent, asupra respirației, a ceștii de ceai, asupra subtilului dintre cuvinte.

3. Poezia naturii japoneze: haiku ca mod de a gândi
Cultura europeană se apleacă adesea asupra mitului și istoriei; cultura japoneză — asupra momentului natural. Haiku-ul nu este doar o formă poetică. Este o modalitate de a vedea lumea: într-o picătură de rouă, în foșnetul bambusului, în umbra unei vrăbii pe zăpadă.

A venit primăvara —
Parcă niciodată
N-a fost suferință pe lume.
(Ki no Tsurayuki)

Această poezie este liniște, în care omul devine parte din peisaj, nu stăpân, nu cuceritor, ci un punct în respirația mare a naturii. Este taoism în acțiune.

4. De la frumusețe la violență: cum s-a produs distorsiunea
Dar în secolul XX, Japonia s-a confruntat cu o tensiune între rădăcinile sale culturale profunde și noua misiune — nu să fie cucerită de Occident, ci să devină ea însăși un imperiu.
Odată cu Restaurația Meiji (1868), începe un proces rapid de militarizare, industrializare și tensiune naționalistă.
Simbolurile culturale nu au fost uitate, ci reinterpretate în spiritul războiului. Armonia naturală s-a transformat în retorica „purificării Asiei”, bushido — în justificare a cruzimii, iar shintoismul — în cultul Împăratului divin.

5. Militarizarea culturii: cultul împăratului și bushido pervertit
Împăratul a devenit nu doar conducător, ci zeu viu, descendent al zeiței soarelui Amaterasu. Armata — arma sa sacră. Să refuzi ordinul — însemna să-ți pierzi credința.
Bushido, cândva un cod moral al samurailor, s-a transformat într-o ideologie a morții: soldatul trebuie să moară cu onoare, nu să se predea. Dușmanul — este nedemn, mai ales dacă este prizonier. Prizonierii — nu sunt oameni. Femeile inamicului — nu sunt femei, ci „trofee de război”.

6. Colectivismul și mecanismul supunerii
În cultura japoneză funcționează și azi principiul non-diferențierii: cel care iese din rând — distruge armonia. În timp de război, aceasta a devenit o armă psihologică.
Soldatul care nu ucidea — trăda grupul. Cel care ezita — devenea străin.
Compasiunea — tabu. Individualitatea — trădare. Nu erau sadici. Erau oameni obișnuiți prinși într-o logică inumană a supunerii totale.

7. Rasismul japonez și „misiunea de purificare a Asiei”
Popoarele Chinei, Coreei, Filipinelor, Indoneziei — declarate „inferioare”. Japonezii se considerau o rasă aleasă, destinată să purifice regiunea și să construiască „Marea Sferă de Co-prosperitate din Asia de Est” — un imperiu colonial sub masca eliberării.
Această ideologie făcea orice violență acceptabilă. Copiii — împușcați. Femeile — violate. Satele — arse. Totul — în numele „luminării” și „întoarcerii la puritate”.

8. Crime care au cutremurat lumea

• Masacrul de la Nanjing (1937–1938): 200 000–300 000 morți, violuri și torturi în masă.
• Unitatea 731: experimente biologice pe oameni vii, fără anestezie.
• Sclavie sexuală: zeci de mii de „femei de confort” din Coreea, China, Filipine.
• Marșuri ale morții: deplasări forțate și epuizante ale prizonierilor și civililor.

Aceasta a fost o cruzime sistemică, instituționalizată. Și a fost comisă de oameni ai căror străbuni scriau haiku-uri.

9. Comparație cu Al Treilea Reich: diferențe și asemănări
La fel ca Germania, Japonia a urmat mitul național, cultul liderului, militarizarea școlii și științei.
Dar dacă nazismul era o ideologie industrială a modernității, militarismul japonez era arhaic-mistic, cu mitul originii divine a nației.
Nazismul — rece, calculat. Militarismul japonez — fanatic, ritualic. Dar rezultatul e același: distrugerea umanității sub masca unei „misiuni superioare”.

10. Dimensiunea ecologică: pierderea legăturii cu natura ca drum spre dezumanizare
Când un popor își pierde rădăcina naturală a gândirii, devine vulnerabil în fața ideologiilor. Dintr-un popor care trăia în ritmul râurilor și al foșnetului de bambus, poți face o armată.
E suficient să scoți spiritul din natură și să-l pui într-un steag.
Taoismul, zenul, shintoismul — n-au fost distruse, ci inversate, golite de sens, separate de pământ, pădure, aburul ceaiului.
O cultură care nu mai simte iarba sub picioare — e capabilă să ardă pădurea pentru victorie.

11. Epilog: Întoarcerea la poezie și natură ca necesitate spirituală
Astăzi Japonia este una dintre cele mai pașnice țări din lume. Dar drumul său a fost unul al conștientizării și al revenirii.
De la imperiu — la arhitectura din lemn.
De la cenușa Hiroshimei — la grădinile zen.
De la armată — la haiku.
Această poveste e importantă și pentru noi. O lume care uită natura, uită mai devreme sau mai târziu și omul.
Cruzimea nu e opusul rafinamentului. E umbra lui pervertită, când forma își pierde sufletul.
Pentru a nu repeta soarta unui popor devenit călău, trebuie să ne întoarcem la ceea ce ne face poeți.
La frunză. La liniște. La respirație. La Tao.

Autor: Ian Koreuș