MOLDOVENII.MD

Cunoașterea tactilă: cum simțeau coacerea, pregătirea sau pericolul prin atingere

În cultura tradițională, atingerea nu era doar un simț — ci un mod de cunoaștere. Prin piele, palmă, degete și tălpi, omul „citea” lumea: pământul, hrana, corpul, plantele, animalele. Etno-biologia tactilei arată cum cunoașterea era transmisă nu prin cuvinte, ci prin gest, textură, densitate și căldură. Era o știință corporală, precisă — și astăzi aproape uitată.

Atingerea ca metodă
Cunoștințele tactile cuprindeau:

• determinarea coacerii fructelor, legumelor, boabelor — prin densitate, foșnet, elasticitate;
• citirea stării corpului — prin tensiunea pielii, umezeală, miros, temperatură;
• testarea materialelor — lemn, țesături, aluat, lână, apă — toate erau analizate prin mâini;
• semnale de pericol — înțepături, mucus, lipiciune, denivelări — ca semne „nu atinge” sau „fii atent”;
• învățarea prin mâini — copilului nu i se explica cum se cosește — i se punea coasa în mână.

Nu era intuiție în sens romantic. Era alfabetizare corporală.

Exemple din lume

• În India, femeile încă determină dacă aluatul, firul, uleiul sunt gata — nu cu ochii, ci cu degetele.
• În Africa, maturitatea cerealelor și a nucilor este verificată prin sunet și reacția la presiune.
• La meșteșugarii și sculptorii japonezi, învățarea se face nu prin scheme, ci prin „simțul greutății și al rezistenței”.
• În Siberia, vânătorii înțeleg comportamentul animalelor prin structura urmelor și umezeala solului — prin tălpi.

Atingerea este memorie, orientare și verificare. Fără intermediari.

Moldova: mâinile ca organ de cunoaștere
În cultura moldovenească, cunoștințele tactile făceau parte din viața cotidiană și din meșteșuguri:

• Boabele de grâu se turnau în palmă pentru a simți „umezeala” și „uleiozitatea”.
• Lâna crudă era frământată între degete — se stabilea dacă „merge pentru fir”.
• Aluatul pentru mămăliga de porumb era testat după cum se desprindea de degete și după greutatea în lingură.
• Fânul sau iarba erau verificate cu mâna — dacă erau „calde”, însemna că fermentau și trebuiau scoase.
• Cenușa din cuptor era luată cu palma pentru a simți dacă s-a răcit și putea fi folosită.
• Umflăturile, durerile, febra — toate erau diagnosticate prin mâna mamei, bunicii sau a vindecătoarei.

Mâinile nu erau doar un instrument, ci un al doilea creier — sensibil și cunoscător.

De ce este important azi?
În lumea modernă:

• avem încredere în aparate, dar nu în propriile simțuri;
• pierdem legătura cu materia — totul e în ambalaje, interfețe, mănuși;
• ne temem de atingere — ca de o invazie, nu ca de o comunicare.

Etno-biologia tactilei ne redă posibilitatea de a avea încredere în corp ca organ de cunoaștere — și de a vedea în atingere nu vulnerabilitate, ci precizie.

Ce putem face?

• Să înregistrăm imaginile tactile, comparațiile și metodele folosite în viața de zi cu zi.
• Să învățăm copiii să „citească” materialele, texturile, masa, temperatura prin mâini.
• Să susținem meșteșugurile bazate pe lucrul manual — de la lut la lână.
• Să dezvoltăm ecologia corporală — prin grădinărit, mâncare, mișcare, joc.

Concluzie: a simți pentru a înțelege
Atingerea nu este doar contact. Este un limbaj. Dacă vom reface respectul față de palmă, corp, suprafață — vom învăța din nou să fim atenți. Și deci — vii. Etno-biologia ne învață să ascultăm nu doar cu urechile, ci și cu pielea.

Autor: Valeriu Catruc