MOLDOVENII.MD

De ce căpșuna nu se ceartă, iar friptura ridică întrebări

Într-o zi, într-un chat vocal, a venit vorba despre carne.

Nu sub formă de ceartă. Nu cu acuzații. Nu cu dorința de a „învinge” pe cineva. Pur și simplu, cîțiva oameni discutau liniștit și prietenește despre lucruri obișnuite, la care de multe ori nu ne gîndim ani întregi.

Unul dintre interlocutori a spus:

— Ei bine, explică-mi de ce a mînca carne este nefiresc? Eu mănînc carne de patruzeci de ani și mă simt normal.

Întrebarea era sinceră. Fără răutate. Fără ironie.

Pentru el, carnea era parte din viața obișnuită: pîrjoale, frigărui, friptură, supă, masa de familie, sărbători, obișnuință din copilărie. Ca pentru mulți oameni.

Și atunci discuția nu a mers prin interdicții, nu prin acuzații, ci printr-o simplă simțire omenească.

Castravetele suferă și el?

Primul argument a apărut aproape imediat:

— Dar plantele? Tai un castravete — și el este viu. Rupi o roșie — și ea este vie. Atunci ce, să nu mai mîncăm nimic?

Este un argument clasic. Și, la prima vedere, pare puternic.

Da, planta este vie. Ea crește, reacționează la lumină, la apă, la vătămare. Planta nu este o piatră.

Dar întrebarea nu este doar ce anume este viu. Întrebarea este cum trăim noi înșine această acțiune.

Să ne imaginăm o dimineață. Omul iese în grădină. Pe frunze încă este rouă. El rupe o căpșună coaptă, un măr sau un strugure și îl mănîncă direct de pe ramură.

Ce este înăuntru?

Ușurință. Bucurie. Recunoștință. O simplă senzație de vară.

Nu există groază interioară. Nu există sentimentul că se întîmplă ceva întunecat. Nu există dorința de a întoarce privirea de la însăși acțiunea.

Acum să ne imaginăm altceva.

Omul vrea o friptură. Dar nu din magazin, nu într-un ambalaj frumos, nu o bucată de carne deja pregătită. Ci cinstit, de la început.

În fața lui este un vițel viu. Îl privește în ochi. Respiră. Se teme. Simte. Iar omul trebuie să se apropie singur, să-l țină, să-i taie gîtul, să aștepte sîngele, să-i taie trupul, să desprindă o bucată, să o prăjească și să o mănînce.

Și aici, de obicei, conversația devine mai tăcută.

Pentru că asta nu mai seamănă deloc cu o căpșună.

Trandafirul și ceea ce trebuie să rămînă în toaletă

În chatul vocal a apărut și un alt exemplu simplu.

Noi nu știm pînă la capăt de ce mirosul trandafirului trezește bucurie, iar mirosul fecalelor — dezgust. Putem discuta mult despre biologie, receptori, evoluție, obișnuințe culturale. Dar în viața obișnuită nu avem nevoie să susținem o teză științifică pentru a înțelege diferența.

Trandafirul îl punem în vază.

Fecalele încercăm să le spălăm cît mai repede și să le ținem departe.

De ce este construită astfel percepția noastră — este o întrebare complicată. Dar recunoașterea însăși funcționează imediat.

Simțim ușor: aceasta este curățenie, aceasta este murdărie. Aceasta este apropiată, aceasta este respingătoare. Aceasta poate fi adusă în casă, iar aceasta trebuie scoasă din casă.

Și cu mîncarea se întîmplă ceva asemănător.

Cînd rupem o căpșună, un măr, o nucă, cînd adunăm ierburi sau luăm un fruct din pom, înăuntru nu există respingere. Este ca un trandafir: simplu, curat, firesc.

Dar cînd, pentru o bucată de carne, trebuie să ne imaginăm o ființă vie, ochii ei, frica, sîngele, cuțitul și trupul tăiat — înăuntru apare cu totul alt sentiment.

Și întrebarea nu este că putem explica totul pînă la capăt.

Întrebarea este că deja simțim diferența.

Nu știm totul, dar unele lucruri le recunoaștem exact

Știința încă nu știe pînă la capăt ce este conștiința. De ce durerea este durere. De ce bucuria este bucurie. De ce ceva trezește un sentiment luminos, iar altceva — o împotrivire lăuntrică.

Dar omul nu trebuie să cunoască toate tainele lumii pentru a deosebi lucrurile simple.

Nu știm întotdeauna de ce ne este bine lîngă pădure, apă, flori, grădină. Dar știm că ne este bine.

Nu putem întotdeauna explica de ce sîngele, frica și uciderea aduc greutate. Dar știm că aceasta nu seamănă cu bucuria unei grădini dimineața.

În noi există un diapazon fin. El nu vorbește întotdeauna în cuvinte. Dar sună.

Și dacă el arată limpede diferența dintre căpșună și uciderea unui animal, poate că merită măcar să nu-l acoperim cu zgomotul obișnuințelor.

Obișnuința este un lucru viclean

Aici interlocutorul putea să obiecteze:

— Bine, dar oamenii au mîncat carne mii de ani. Au vînat, au supraviețuit, au gătit. Înseamnă că este firesc?

Și acesta este, la rîndul lui, un argument serios.

Da, oamenii au mîncat carne. Mai ales acolo unde era frig, foame, lipsă de hrană, condiții grele. Omul se agăța adesea de tot ce îl ajuta să supraviețuiască.

Dar supraviețuirea nu este întotdeauna măsura dreptății.

Oamenii au purtat războaie mii de ani. Au cucerit pămînturi. Au ținut sclavi. I-au umilit pe cei slabi. Au tăiat păduri fără socoteală. Dar astăzi nu mai spunem: „Dacă a fost așa mult timp, înseamnă că așa trebuie să fie”.

Obișnuința nu este întotdeauna egală cu firea.

Uneori, obișnuința este doar o urmă veche, pe care continuăm să o repetăm pentru că așa au făcut cei de dinaintea noastră.

Magazinul ascunde totul

Cel mai comod în lumea modernă este faptul că partea neplăcută a procesului a fost ascunsă.

În magazin nu există ochii animalului. Nu există trupul care tremură. Nu există sînge. Nu există strigăt. Nu există ultima respirație.

Există un ambalaj îngrijit, un preț și cuvîntul „produs”.

Psihicului îi devine mai ușor. Parcă spune:

„Nu am văzut — înseamnă că nu mă privește”.

Dar îl privește.

Doar că între om și acțiune au fost puse multe ziduri: ferma, abatorul, transportul, ambalajul, reclama, bucătăria.

Și cu cît sînt mai multe aceste ziduri, cu atît este mai puțină neliniște interioară.

Dar dacă în gînd înlăturăm zidurile, întrebarea se întoarce.

Nu interdicție, ci sinceritate

Această conversație nu este despre a condamna pe cineva.

Nu este despre a-i spune omului: „Ești rău, pentru că mănînci carne”.

Nu.

Este despre altceva.

Noi trăim foarte des pe pilot automat. Mîncăm pe pilot automat. Cumpărăm pe pilot automat. Repetăm obișnuințele de familie fără să ne întrebăm: este cu adevărat al meu? îmi este apropiat? nu se împotrivește oare cu ceva viu din mine?

Pentru că, poate, întrebarea nu este doar despre suferința animalului.

Întrebarea este și despre noi.

Cînd facem mult timp ceva ce înăuntru nu acceptăm pînă la capăt, psihicul începe să se asprească. Se obișnuiește să nu se mai audă pe sine. Mai întîi într-o întrebare. Apoi în alta. Apoi în general.

Omul parcă trăiește, lucrează, glumește, discută, cumpără produse. Dar înăuntru rămîn mai puțină liniște și mai puțină claritate.

Și aici conversația se schimbă

Cel mai interesant în acea discuție nu a fost faptul că un om l-a învins pe altul.

Nimeni nu a pus pe nimeni la zid. Nimeni nu a cerut renunțarea imediată la obișnuințe. Nimeni nu a transformat discuția într-un proces.

Pur și simplu, la un moment dat, omul care mîncase carne timp de patruzeci de ani și nu se gîndise niciodată la asta în acest fel s-a oprit.

Nu a început să strige. Nu a început să rîdă. Nu s-a apărat cu fraza despre castravete.

A spus cam așa:

— Ascultă… dar aici există logică. Chiar nu am privit niciodată așa.

Și, poate, anume de aici începe totul.

Nu de la interdicție.

Nu de la frică.

Nu de la modă.

Nu de la dorința de a fi „corect”.

Ci de la o întrebare simplă și sinceră:

de ce rup căpșuna liniștit, dar nu pot privi o ființă vie cu un cuțit în mînă?

Și dacă înăuntru există deja un răspuns la această întrebare, poate că merită măcar să-l auzim.

Autor: Валерий Катрук