De ce nu mai beau de 11 ani. Singurul meu doping este dragostea
În societatea modernă se consideră că a consuma alcool este ceva normal. Și eu am crezut asta cândva. Dar, după o serie de întâmplări, părerea mea s-a schimbat radical.
Acum am 31 de ani (curând 32) și sunt deja 11 ani de când nu mai beau deloc — nici de sărbători, nici „cu ocazii”.
Dar nu a fost mereu așa...
Am gustat pentru prima dată alcool la 11 ani. Eram la țară, un băiat de acolo a găsit o sticluță de vodcă și am băut-o în trei. Era amar, nu înțelegeam rostul, dar mai apoi ne-am „veselit”, imitând adulții, spunând toasturi. Apoi am căzut pe iarbă ca niște pui orbi, ne era rău tuturor. Nici nu-mi amintesc cum ne-a trecut, dar știu că a fost groaznic. Și aveam doar 11 ani — acum mi se pare înfricoșător.
A urmat adolescența. Beam bere pe ascuns, ca părinții să nu observe. Ne părea că suntem „maturi”. Dar eram doar copii.
Au fost și momente rușinoase... Odată, la 14 ani, am băut „troiar” — un lichid pentru curățat băile, sau ceva de genul. Mergeam seara pe stradă și ne-au atacat niște golani. Ne-au bătut, iar noi, în starea aceea, nu am putut face nimic.
A fost primul semnal de alarmă: băutura face rău. De atunci n-am mai atins băuturile tari.
Dar, cu timpul, am început din nou să beau bere. Credeam că e mai „ușoară”, dar efectul e același — îți ia mințile.
Îmi e rușine să spun toate astea, dar tocmai aceste etape m-au adus la viața trează de azi.
Când eram student în primul an, am venit acasă și m-am întâlnit cu vechii prieteni. Ne-am „întâlnit” atât de bine, încât abia mergeam. Am ajuns să ne batem, iar unul dintre noi a ajuns la spital. Pe mine m-a dus poliția. Tata a venit noaptea să mă ia.
Mi-a fost atât de rușine încât am renunțat la alcool pentru un an. Dar, neavând o bază solidă, am recidivat, urmând exemplul prietenilor.
La 19 ani am realizat că beam zilnic. Încercasem să renunț, dar lumea părea fadă. Și m-am întors la pahar.
Odată, în Kemerovo, au venit niște cântăreți ambulanți — bardi. Un prieten a găzduit unul dintre ei, Serghei Șamov. Eu am venit acasă beat. Am stat de vorbă cu el toată noaptea. Mi-a povestit despre o altă viață — fără alcool. M-a invitat să cânt a doua zi la concertul lor. A fost prima mea apariție pe o scenă mare — și atunci am înțeles că asta e chemarea mea.
Peste două săptămâni am renunțat la serviciu și am plecat la Moscova cu ei. Cântam în trenuri, strângeam bani pentru o călătorie în India. În paralel, răspândeam filme despre viața fără alcool, cu prelegerile lui Vladimir G. Jdanov. Atunci am aflat cât de adâncă este minciuna propagandei alcoolului — cum ni se impune ideea „consumului moderat”. Dar alcoolul nu a făcut pe nimeni fericit.
Când prietenii au plecat în India, eu m-am întors în Kemerovo, neavând pașaport. Mai aproape de ziua mea, în 2009, am băut un pahar de șampanie — și a fost ultima dată. Atunci am înțeles că nu mai vreau. Nu mai vreau să pierd controlul, nu mai vreau să fiu o rotiță într-un joc de afaceri murdar.
Am înțeles că vreau ca viitorii mei copii să mă vadă mereu treaz și puternic. Din acel moment n-am mai băut niciodată. Nici măcar dorința n-a mai apărut. Am văzut clar ce se întâmplă cu oamenii, cu țara, cu mine însumi.
N-am fumat niciodată. N-am consumat droguri. Singurul meu „doping” este dragostea.
Am povestit toate acestea nu ca să judec pe cineva, ci ca să arăt că știu pe propria piele ce suferință aduce alcoolul. Am trecut prin acel iad cețos — și, slavă Domnului, m-am trezit la timp.
Nu învinuiesc pe nimeni. Fiecare are alegerea sa. A mea — este trezvia.
Dacă pot fi un exemplu măcar pentru cineva, atunci totul a meritat.
Să fie Lumină, Prieteni!
47