Decolonizarea naturii: cum sunt reconsiderate bazele cunoștințelor ecologice

Mult timp, știința despre natură s-a bazat pe convingerea că adevărul este obiectiv și universal. Totuși, astăzi răsună din ce în ce mai tare întrebarea: al cui adevăr? a cui natură? Răspunsul se regăsește în mișcarea pentru decolonizarea cunoștințelor.

Ce este decolonizarea științei?

Decolonizarea în context științific nu înseamnă respingerea metodei științifice, ci o reevaluare critică a structurilor prin care aceasta a fost istoric implementată. Știința, inclusiv ecologia, s-a dezvoltat în epoca colonialismului. În sistemele coloniale, cunoștințele popoarelor indigene au fost de multe ori ignorate, discreditate sau tratate drept „folclor”, „superstiție” și practici „neștiințifice”.

Ca rezultat, știința occidentală despre natură a devenit dominantă, prezentându-și abordările drept universale, iar pe celelalte – drept abateri de la normă. Astăzi, cercetători, activiști și comunități indigene contestă această paradigmă, promovând decolonizarea ca o restaurare a echilibrului în spațiul cunoașterii.

Natura ca subiect, nu ca resursă

Unul dintre principalele puncte de diferență este percepția asupra naturii. În paradigma științifică occidentală, natura este adesea privită ca obiect de studiu, sursă de resurse, un mediu exterior omului. În sistemele tradiționale de cunoaștere, dimpotrivă, natura este mediul natal, o relație de rudenie, de parteneriat și dialog.

Un copac nu este doar o specie, ci un strămoș. Pământul nu este doar un sol, ci un corp viu. Apa nu este doar o formulă chimică, ci o ființă care merită respect. Aceasta nu este poezie, ci epistemologie – un mod de cunoaștere și interacțiune cu lumea care determină comportamentul ecologic al comunităților.

De ce este important astăzi

În epoca crizei climatice și a distrugerii globale a ecosistemelor, devine evident că o abordare pur tehnocratică și managerială asupra naturii nu funcționează. Avem nevoie de noi paradigme. Sau, mai degrabă, de cele vechi, uitate de mult. Paradigme în care natura nu este o resursă, ci un partener.

Renașterea acestor viziuni necesită mai mult decât o „integrare a cunoștințelor locale” – este nevoie de un dialog egal și de o reconsiderare a însăși fundațiilor științei, inclusiv a întrebării: cine are dreptul să fie considerat expert? Ale cui date sunt considerate valide? Cine determină valoarea unei cercetări?

Exemple de abordări decoloniale

În multe țări, se fac deja eforturi pentru a include cunoștințele indigene în luarea deciziilor privind protecția naturii. De exemplu:

În Noua Zeelandă, râul Whanganui a fost recunoscut ca entitate juridică, bazat pe concepțiile maori despre apă ca ființă vie.
În Canada, se dezvoltă proiecte comune de gestionare a pădurilor, în care popoarele indigene nu sunt doar consultate, ci joacă un rol activ în elaborarea strategiilor.
În America de Sud, conceptul Buen Vivir („viață armonioasă”) promovează relații echitabile între oameni și natură și devine o bază pentru modele ecologice alternative de dezvoltare.

Dar în Moldova?

Moldova nu are un trecut colonial în sensul tradițional, dar asta nu înseamnă că știința sa este lipsită de ierarhii. Cunoștințele locale – de la apicultura tradițională la ritualurile legate de pământ – au fost mult timp considerate „inferioare” în comparație cu știința academică. Astăzi, avem ocazia să reconsiderăm aceste perspective.

Colectarea, sistematizarea și recunoașterea cunoștințelor ecologice tradiționale sunt esențiale pentru un viitor sustenabil. Acesta este, de asemenea, un mod de a sprijini identitatea comunităților rurale, redându-le respectul și vocea.

Concluzie

Decolonizarea științei nu este un atac asupra științei, ci un apel la onestitate. Este o încercare de a face cunoașterea ecologică cu adevărat diversă, sensibilă și echitabilă. Doar astfel putem construi o nouă ecologie – o ecologie a relațiilor, încrederii și respectului reciproc între culturi și între om și Pământ.

Autor: Valeriu Catruc