Sunetul ca indicator al stării ecologice a peisajului

În cultura tradițională, sunetul nu a fost niciodată doar un fundal. El era un semnal, un semn, o marcă prin care omul interpreta natura, îi simțea sănătatea, distingea ordinea de tulburare. Cântatul păsărilor, foșnetul frunzelor, bâzâitul insectelor, murmurul apei, chiar și tăcerea — toate acestea alcătuiau peisajul sonor care indica ce se întâmplă într-un loc. Etnobiologia sunetului dezvăluie cum, prin auz, se transmiteau cunoștințe despre ecologie, climă și timp și de ce astăzi această cunoaștere are nevoie de renaștere.

Peisajul ca sistem acustic
În concepțiile tradiționale, omul trăia nu în „liniștea naturii”, ci în vocea ei. Fiecare sunet avea un sens:

Ritmul muncii era însoțit de cântece care coordonau eforturile și respirau împreună cu trupul pământului;
Foșnetul frunzelor și ierbii indica tipul de vânt, nivelul de umiditate, posibile schimbări;
Păsările și insectele semnalizau ora din zi, apropierea ploii sau a secetei;
Murmurul izvorului reflecta forța apei, starea solului, ciclul izvorului;
Tunetul sau ecoul îndepărtat erau marcaje ale structurii peisajului, reliefului și chiar granițelor „spațiului străin”.

Acest peisaj acustic s-a format de-a lungul secolelor — și era ca o partitură: vie, în schimbare, dar recognoscibilă.

Exemple din lume

La aborigenii australieni, cântecele „descriu” traseul: fiecare copac, pantă și râu au propria imagine sonoră — cântecul creează literalmente o hartă.
În Japonia există arta shinrin yoku — „băi de pădure”, unde este importantă ascultarea: foșnetul frunzelor, picăturile, scârțâitul trunchiurilor.
La triburile africane, sunetul insectelor și păsărilor era folosit pentru orientare în savană — în funcție de tonalitatea lor se determina prezența apei sau a prădătorilor.
În tradițiile andine, sunetul clopoțeilor de pe animale, fluieratul vântului și trosnetul pietrelor sub copite erau baza pentru înțelegerea anotimpurilor și începutul mișcării norilor.

În toate cazurile, auzul nu este o protecție, ci o formă de navigație și diagnostic ecologic.

Moldova: peisajul care suna

Și cultura tradițională moldovenească avea propria hartă sonoră:

Cântatul ciocârliilor era un semn al primăverii timpurii; după sunetul lor se judeca umiditatea solului.
Primele libelule și albine indicau o încălzire stabilă.
Absența cântecului păsărilor la ore obișnuite era considerată un semn de avertizare — posibil, se apropia o furtună sau un pericol.
Scârțâitul copacilor și sunetul vântului în horn erau folosite ca semnale — „vor veni ploi”, „vântul va sufla din sud”.
Cântatul în câmp avea o funcție ritmică și de reglare — omul se armoniza cu ciclul muncii.
Sunetul clopotelor în sate nu doar chema la slujbă — el organiza ziua, semnaliza incendii, decese, sărbători sau începutul secerișului.
Chiar și cântatul broaștelor era perceput ca un semn al începutului unei anumite etape în sistemul sezonier țărănesc.

Sunetul ca diagnostic timpuriu

Etnobiologia sunetului ajută la înțelegerea faptului că:

Zonele liniștite din natură nu sunt întotdeauna bune: ele pot indica dispariția, poluarea sau perturbarea ecosistemului;
Zgomotul peisajului este un indicator al activității, reproducerii, vitalității;
Perturbarea ritmică (de exemplu, strigătul nocturn al păsărilor diurne) este un semnal al stresului mediului;
Apariția de noi sunete (industriale, mecanice, electronice) distruge structura acustică a locului și comportamentul animalelor.

Omul poate să nu vadă, dar întotdeauna poate auzi primele semne ale schimbării — dacă știe cum sună natura sănătoasă.

De ce este deosebit de important astăzi?

Omul modern trăiește în „zgomot alb” — mașini, căști, ventilatoare. Nu mai distingem:

când păsările tac și când încep să cânte;
când iarba cântă sub vânt și când se rupe din cauza uscăciunii;
cum sună vara, primăvara, arșița, invazia insectelor sau dispariția lor.

Etnobiologia sunetului ne redă auzul ca organ de conexiune, diagnostic și experiență culturală. Acest lucru este deosebit de important în condițiile haosului climatic, dispariției speciilor și izolării crescânde de natură.

Ce putem face?

Să creăm „jurnale sonore” ale naturii: să înregistrăm sunetele locurilor natale, ale anotimpurilor, sărbătorilor, ploilor.
Să organizăm activități cu copiii în pădure, câmp, lângă apă — nu privind, ci ascultând.
Să înregistrăm amintirile bătrânilor: ce sunete erau „obișnuite” și care erau considerate importante.
Să includem ecologia sonoră în proiectarea urbană, educația școlară și politica culturală.

Concluzie: a asculta înseamnă a trăi

Când omul știe să asculte peisajul — trăiește nu în spațiu, ci în ritm. Sunetul devine hartă, amintire, avertisment. Etnobiologia sunetului este o modalitate de a restabili această capacitate. Și într-o lume în care totul vorbește, este important să auzim din nou — și să nu uităm.

Autor: Valeriu Catruc