MOLDOVENII.MD

Din tainele geologiei și istoriei – izvoarele de la Pamukkale

La mai bine de 200 de km sud-est de metropola turcă Izmir, într-o zonă ce aparent pare liniștită din punct de vedere geologic, natura ne-a rezervat o oază de calcar ce a fost asemănată unui castel de bumbac – Pamukkale (Pamuk = bumbac; kale = castel). Cum atâtea imperii și popoare s-au perindat prin aceste ținuturi, geologia se îmbină prietenos cu istoria, iar o atmosferă de enciclopedie 3D împresoară sufletele și ochii turiștilor.

Geologic privind, izvoarele de la Pamukkale însumează de fapt 17 surse de apă cu temperaturi între 35 și 100 de grade Celsius, emanații post-vulcanice care traversează versanții de travertin, rocă sedimentară cu o compoziție asemănătoare calcarului. Diferența dintre acestea două este făcută de gradul de duritate și de temperatura apei, deoarece în zonele calcaroase, mai dure, apa este de obicei rece și se formează izvoare intermitente cu caracter ascensional de tipul izbucurilor, pe când în cazul travertinului, roca se formează pe baza apei calde din adâncime. La Pamukkale, apa care iese la suprafață de la o adâncime de 320 m, sculptează travertinul și curge pe deasupra teraselor ce capătă un colorit turcoaz. Când apa este suprasaturată de carbonatul de calciu preluat de pe traseul curgerii, aceasta depune în timpul transportului carbonatul de calciu, iar dioxidul de carbon este degajat sau îmbogățește apa. Aceste reacții sunt cheia formării travertinului, mult mai ușor modelabil decât calcarul și având aspectul unor veritabile terase, ca și cum ar fi fost construite de mâna omului. Acest lucru se datorează modului cum carbonatul de calciu se depune și anume aidoma unui jeleu scurs pe marginile interioare ale unui castron. De asemenea, condițiile meteorologice aduc la rândul lor contribuția decisivă asupra formării teraselor de travertin, precipitarea continuând până în momentul în care dioxidul de carbon din apa termală atinge echilibrul cu cel din atmosferă. Măsurătorile realizate la sursa pârâiașelor indică nivele în atmosferă ale dioxidului de carbon de peste 725 mg/l, însă în momentul în care apa începe să străbată travertinul, concentrația scade la 145 mg/l. Calculele teoretice au demonstrat și că această crustă de carbonat de calciu din care sunt plămădite terasele ar putea acoperi cca 5 kmp cu un depozit alb de 1 mm grosime.

Dincolo de peisajul ce îți taie respirația, Pamukkale este înconjurată de istorie și semnificații…

Întinderea alb-turcoaz a travertinului înconjoară coasta unui deal care a fost sediul unei mari cetăți antice. Puterea tămăduitoare a apelor termale, despre care se spune că ar putea învinge sau cel puțin ameliora chiar și reumatismul sau bolile de inimă, a fost pusă la încercare de greci și romani. Călătorind prin Asia Mică în secolul al XVIII-lea, temerarii englezi au zărit pentru prima dată Pamukkale care le-a părut o întindere albă, povârnită, undeva departe, parcă ninsă și uitată de oameni. Și totuși, apropiindu-se, nimănui nu îi venea să își mai dezlipească privirea dinspre ceea ce se arăta în adevăratul ei aspect  ca o uriașă cascadă înghețată, cu suprafața vălurită, ca și cum apa ar fi încremenit pe loc sau s-ar fi pietrificat brusc în curgerea ei. Sentimentul de uimire este încercat de fiecare turist ce călătorește astăzi în vestul Turciei. Precum glazura unui tort, terasele albe, dantelate, asemenea unor căzi imense suspendate, se ridică una deasupra celeilalte, marginile lor concave sfidând parcă gravitația. Pereții albi, fermi și pufoși, se reflectă în ochiurile de apă, iar stalactite aidoma unor cascade înghețate dau ocolul întregii zone, pe fundalul pâlcurilor masive de leandri roșu-aprins. Aceștia din urmă pot fi zăriți la tot pasul, contrastând într-un mod fascinant cu peisajul, dar floarea lor e otrăvitoare…doar forma și culoarea sunt destinate simțurilor…

Ochiurile de apă oferă turiștilor prilej de fotografiere sau contemplare și, pentru cei mai curajoși, căci terasele sunt deosebit de alunecoase, poate chiar o plimbare printre ele. Precum apa vieții, apa caldă, bogată în minerale, renumită de secole pentru puterile ei curative, insuflă o stare de bine, de sănătate și plenitudine…În spatele teraselor, pe fruntea versantului, pădurile întunecate de pin, precum niște munți, se înalță ca într-un decor de nuntă ce scoate în evidență formațiunile albe, ce strălucesc în soare. Legendele spun că în trecut uriașii cultivau bumbac în jurul geologicului lăcaș, iar cum floarea de bumbac este precum vata albă de zahăr, izvoarele de la Pamukkale își merită cu prisosință numele.

Zidurile, terasele și stalagmitele sunt rezultatul activității numeroaselor izvoare vulcanice fierbinți, care ies la suprafață pe un platou ceva mai sus. Prezența carbonatului de calciu înseamnă că apa izvoarelor are un conținut ridicat de var, acoperind cu var aproape tot ce e scufundat în apă. Un loc al încremenirii și al mișcării statice, căci obiectele scăpate în apă par a se transforma în piatră în câteva zile. Scurgându-se peste marginea platoului, apa depune varul peste coastele dealurilor din jur. În decursul mileniilor, stratele succesive de var au generat zidurile, terasele și stalactitele albe pe care le vedem noi astăzi.

Din punct de vedere istoric, reputația izvoarelor a fost stabilită încă din anul 190 î. Hr. Pe atunci, Eumenes al II-lea, regele cetății grecești Pergam, aflate în proximitatea țărmului vestic al Turciei, a fondat orașul Hierapolis pe actualul sit al izvoarelor de la Pamukkale. Numele cetății a fost dat în cinstea Hierei, soția legendarului ctitor al Pergamului, Telafus.

Peste 60 de ani, Hierapolis a fost inclus în Imperiul Roman și a fost utilizat drept stațiune balneară de lux și astfel frecventat de numeroși împărați, printre care și Nero. Nu mult timp mai târziu, mai precis în anul 60. d.Hr., orașul a fost distrus de un cutremur. Pe locul ruinelor sale, a fost fondată o nouă cetate, mai mare și mai impunătoare, cu străzi lungi, un amfiteatru, băi publice, și case dotate cu apă caldă curentă…Este ceea ce putem vizita și noi astăzi, amfiteatrul având o capacitate de găzduire de aprx. 14000 de oameni și prezervându-se cu mult mai bine decât marele amfiteatru elen de la Efes. Termele au continuat a fi utilizate cu scopuri tămăduitoare sau de relaxare pentru cetățenii romani. Aceștia străbăteau încăperi cu temperaturi diferite, menite a da senzații diverse și a face organismul să reacționeze diferit. La început, se intra în așa-numita”frigidarium”, cameră cu apă rece, apoi urma ”tepidarium”, cu apă călduță, unde trupul era uns cu uleiuri, iar de acolo se trecea în ”caldarium”, o sală cu abur unde trupul era curățat de uleiuri și murdărie cu o spatulă numită ”strigil”.

Urmând falezele alb-turcoaz, turiștii urcă în arșița locului dinspre falezele de calcar spre amfiteatru, punctul cel mai înalt, trecând printr-un complex turistic alcătuit din restaurante, magazine de souvenir-uri, un mic muzeu de istorie și geologie și mult râvnita ”Piscină a Cleopatrei”, în care se spune că poți întineri cu mai mult de 10 ani…Pe traseu, urmând aleea pinilor și leandrilor, se pot zări pe deal urme de viaducte, coloane și morminte. Ochii aparatelor de fotografiat surprind din toate unghiurile sit-ul de la Pamukkale, iar eu vă invit, dacă nu ați fost până acum acolo și nu veți ajunge prea curând, la un exercițiu de imaginație și la o clipă de visare în mijlocul toamnei acesteia timpurii.