Din visul unui poet, sau de ce suferă Pământul din cauza nelubirii noastre

1. Despre oamenii pe care îi cunoaștem

Spunem adesea: „cunosc oamenii”. Dar, de fapt, fiecare dintre noi cunoaște doar bărbații și femeile pe care i-a întâlnit în viață.
Nu-i cunosc pe toți bărbații Pământului — doar pe tatăl, fratele, prietenii și pe cei cu care am împărtășit viața și conversațiile.
Nu le cunosc pe toate femeile — doar pe mama, iubita, prietenele, tovarășele întâmplătoare de drum.
Și totuși, privindu-i, îl recunosc pe Om — în mulțimea de chipuri, voci și priviri.
Așa încep să înțeleg: toți bărbații și femeile pe care îi întâlnesc sunt părți ale unui întreg, reflecții ale aceleiași experiențe a umanității.
Și dacă am aduna toate aceste imagini, din ele s-ar forma vocea planetei, vocea omenirii, care vorbește prin milioane de guri vii — în chat-uri, comunități, întâlniri, în confesiuni intime și dispute publice.

2. Vocile planetei
În zilele noastre, discuțiile despre sensul vieții s-au mutat în spațiul digital.
Chat-urile și canalele de Telegram au devenit piața modernă unde se întâlnesc cele mai diverse minți — de la raționali la mistici, de la poeți la sceptici.
Fiecare cuvânt de acolo este pulsul civilizației noastre.
Recent, cineva a aruncat o întrebare într-un astfel de chat:
„Suntem noi fericiți pe această planetă?”
Răspunsurile au fost contradictorii. Unii susțineau că Pământul este o școală a suferinței. Alții — că este o grădină a bucuriei.
M-a uimit cât de ușor mulți acceptă ideea că viața este o pedeapsă, că suferința este fundalul nostru natural.

3. Nu suferim din iubire, ci din pierderea ei
Atunci am spus: „Nimeni nu suferă din iubire. Din iubire oamenii sunt doar fericiți. Suferința vine când iubirea se întrerupe.”
La fel este și cu viața: atâta timp cât suntem în contact cu ea — suntem fericiți. Suferim doar când pierdem acest contact.
Durerea nu este o proprietate a vieții însăși.
Este absența ei.

4. Lumea în care totul este răsturnat
În timpul discuției a apărut o idee des întâlnită în filozofiile orientale și în tratatele ezoterice:
se spune că pe Pământ sunt fericiți cei care au venit din lumile inferioare, pentru că acolo era mai rău decât aici;
iar cei care suferă — sunt sufletele înalte, venite din lumile luminii și ale binelui, unde era mai bine decât aici.
De aici rezultă o logică stranie și dureroasă:
cel care știe să se bucure, să trăiască în iubire și armonie — este o suflet inferior,
iar cel care suferă, se revoltă, distruge — este unul superior.
Astfel, binele și răul își schimbă locurile.
Bucuria este devalorizată, iar suferința — ridicată la rang de virtute.
Aceasta este marea inversare a conștiinței omului modern:
o lume în care abilitatea de a fi fericit e privită cu suspiciune,
iar abilitatea de a suferi — ca un act spiritual.

5. Despre imaginația pierdută
O asemenea gândire răsturnată este un simptom înfricoșător.
Se pare că rădăcina bolii moderne a omenirii este că, în imaginația colectivă, Pământul a încetat să mai fie o Casă.
Nu-l mai simțim prin trup, nu-i mai auzim durerea.
Îl privim ca pe un „resurs”, nu ca pe o ființă vie.
Otrăvim râurile, ardem pădurile cu acizi pentru metale rare, măcelărim miliarde de animale — și toate acestea fără o umbră de compasiune.
Pentru că în imaginea noastră interioară, Pământul nu mai este iubit.

6. Sensul sacru încălcat
Când omul încetează să iubească Pământul, încetează și să-L înțeleagă pe Dumnezeu.
Biblia spune:
„Nu este pace pentru cei nelegiuiți”, zice Domnul.
Pacea nu este o răsplată. Este consecința armoniei interioare.
Iar dacă omul nu este în pace cu Pământul, nu poate fi în pace nici cu sine însuși.

7. De unde am venit
Când m-au întrebat: „Dar tu de unde vii?”, am răspuns:
„Vin dintr-un vis. Din visul unui poet care, odinioară, a inventat această femeie — Pământul. Și ea m-a născut. Sunt un om de pe planeta Pământ și aici sunt fericit.”
Noi creăm lumea prin imaginația noastră.
Și, poate, tocmai acolo se află izvorul tuturor nenorocirilor și al tuturor speranțelor.
Dacă, în imaginația colectivă, Pământul este o închisoare, atunci și viața devine o închisoare.
Dar dacă Pământul este o iubită, atunci totul în jur devine respirația iubirii.

8. Pilda ultimei conversații
Când omul moare, se întâlnește cu Dumnezeu.
— Doamne, iartă-mă, sunt păcătos, — spune el.
— Așteaptă, — răspunde Dumnezeu, — nu despre asta e vorba acum. Spune-mi, ți-a plăcut?
— Cine?
— Ei bine, iubita mea. Pământul. Ți-a plăcut?
Și omul pleacă privirea:
— Eu... nu știu ce să-ți răspund, Doamne.

9. În loc de postfață
Poate că întreaga noastră misiune este doar să învățăm să răspundem la această întrebare.
Să învățăm din nou să vedem în Pământ o iubită, nu o mină.
Să învățăm să iubim nu „lumile superioare”, ci aceasta — vie, caldă, mirosind a ploaie.
Când ne vom aminti asta, vom avea din nou o șansă să fim fericiți.
Pentru că viața nu este suferință.
Viața este iubire, care încă așteaptă să fie recunoscută.