MOLDOVENII.MD

Drumul vechilor sanctuare: de la Luna plină deasupra mării până la ultimul apus în Munții Sakar. Partea III. Templul Cybelei: prima poartă către timpul sacru (+Video)

După Mănăstirea Aladja, ne-am continuat drumul de-a lungul coastei Mării Negre. Următorul punct al călătoriei a fost Balcic. Printre străzile moderne și terasele cu vedere spre mare s-a păstrat aici Templul Cybelei — unul dintre cele mai importante sanctuare antice descoperite pe teritoriul Bulgariei. Mai fusesem aici și înainte. Cu câțiva ani în urmă scrisesem chiar destul de critic despre cultul Cybelei. Și totuși, ceva mă atrăgea irezistibil către acest loc. Drumul nostru ducea spre valea Sakar, dar Balcicul nu mă lăsa să plec. Simțeam nevoia să revin aici încă o dată.

La sosire ne aștepta o surpriză. Muzeul era închis: angajații pregăteau o nouă expoziție. Le-am explicat că venisem special pentru acest loc și au făcut o excepție pentru noi. Serghei a rămas afară. Îl așteptau apeluri, corespondență și muncă. Nu departe, chiar deasupra mării, se afla un restaurant cu vedere panoramică, unde s-a instalat cu laptopul. Eu am intrat singur în sălile goale ale muzeului.

Singur într-un muzeu gol. Fără vizitatori. Fără ghizi. Fără conversații. Doar artefacte vechi, liniște și spațiu. Probabil că aici a început pentru mine primul timp sacru autentic al acestei călătorii. M-am plimbat încet prin săli, apoi mi-am scos încălțămintea. Simțeam nevoia să percep spațiul nu doar cu privirea, ci și cu întregul corp. În muzeul gol fiecare pas răsuna ca un ecou. Se auzea literalmente totul: propria respirație, foșnetul hainelor, pașii desculți. Părea că timpul încetinise și intrase într-o altă dimensiune.

La un moment dat am decis să execut un complex de exerciții de Tensegrity — o practică pe care o folosesc pentru mobilizarea atenției și activarea energiei. După aceea, starea mea s-a schimbat și mai mult. Graba a dispărut. Zgomotul interior a dispărut. A dispărut și senzația de turist venit să privească exponate. A apărut un alt sentiment — ca și cum nu mă mai aflam într-un muzeu, ci într-un spațiu al memoriei vii. Nu știu cât timp a trecut: o oră, o oră și jumătate, poate mai mult. Mă mutam de la un artefact la altul, contemplam, ascultam, priveam atent și intram treptat în acea stare pe care mai târziu am descris-o printr-un singur cuvânt: m-am umplut.

Desigur, nu era vorba despre revelații mistice. Mai degrabă despre un profund sentiment al prezenței — prezența oamenilor care au trăit aici înaintea noastră, prezența istoriei, prezența vieții însăși, care își lasă urmele în piatră, bronz, ceramică și memoria umană. Când am ieșit din muzeu, Serghei își terminase deja treburile. M-am alăturat lui la restaurant și am stat o vreme de vorbă. I-am povestit despre impresiile mele, despre liniștea sălilor goale și despre starea care se născuse în interiorul meu.

Apoi ne-am îndreptat către Templul Cybelei. Aici s-au păstrat fragmente de coloane, părți ale altarului și alte elemente ale construcției antice. Majoritatea descoperirilor se află în muzeu, însă spațiul în sine păstrează încă o atmosferă uimitoare. Eram singuri. Ne-am așezat lângă altarul antic, am aprins lumânări, am pornit o muzică meditativă solemnă și am aprins tămâie. Muzica s-a răspândit în ecou prin templu, aroma a cuprins spațiul și a apărut senzația clară că locul s-a trezit la viață. Templul, parcă rămas mult timp în așteptare, s-a însuflețit și a început din nou să vibreze în ritmul propriului său spirit. Părea că nu ne mai aflam printre ruinele unei construcții vechi, ci într-un loc unde sărbătoarea tocmai reîncepuse. După aceea a început meditația. Nu una simbolică. Nu una de cinci minute. Una adevărată. Lungă. Am stat acolo aproape o oră, poate chiar o oră și jumătate. Fiecare era în propria lume, în propriile senzații, imagini și flux interior.

Atunci s-a întâmplat cel mai surprinzător lucru. Când meditația s-a încheiat și am început să ne împărtășim impresiile, a ieșit la iveală ceva complet neașteptat. Până atunci nu discutaserăm despre cultul Cybelei, despre semnificația posibilă a acestui loc, nu citiserăm împreună literatură de specialitate și nu ne influențaserăm reciproc concluziile. Mai mult, eu priveam cultul Cybelei destul de critic, iar Serghei nu avea nicio concepție formată despre acest sanctuar. Părea că experiențele noastre ar putea merge în direcții complet diferite. Dar s-a întâmplat exact opusul.

S-a dovedit că în tot acel timp ne aflaserăm în același flux de imagini. Nu doar într-o stare asemănătoare. Nu doar în emoții apropiate. Ci literalmente în același spațiu al sensurilor. Amândoi vorbeam despre energia feminină, despre natura sentimentelor, despre o forță imposibil de îmblânzit, despre necesitatea de a nu o supune, ci de a o înțelege, despre capacitatea ei de a crea și de a distruge. Foloseam cuvinte diferite, dar vorbeam despre același lucru. Tocmai acest flux comun am încercat mai târziu să-l exprim prin aceste note de călătorie.

Astăzi am vizitat Templul Cybelei din Balcic — un loc despre care am mai scris în trecut. Totuși, această vizită s-a transformat într-o experiență complet diferită și m-a făcut să privesc multe lucruri dintr-o perspectivă nouă. Templul se află chiar lângă mare. În jur sunt stânci, dealuri și întinderea deschisă a apei. Însăși această scenografie naturală creează o atmosferă aparte. Antichitatea nu este percepută aici ca o abstracțiune muzeală, ci ca o parte vie a peisajului.

Desigur, tot ceea ce urmează reprezintă exclusiv percepția mea subiectivă. Pentru noi, Cybele s-a înfățișat înainte de toate ca un simbol al naturii feminine. Nu doar al femeii ca ființă umană, ci al principiului feminin existent în lume. Această natură trăiește în primul rând în spațiul sentimentelor, al senzațiilor și al energiei. Dacă la nivelul gândirii omul operează cu imagini, idei, legături logice și sensuri, atunci la nivelul sentimentelor se întâmplă ceva asemănător. Doar că în locul gândurilor acționează senzațiile. Și acolo există propriile procese și propriile forme de interacțiune cu realitatea.

Când vorbim despre energia feminină, nu ne referim doar la femei ca ființe umane, deși ele sunt, desigur, principalele sale reprezentante. Vorbim despre natura feminină prezentă pretutindeni: ea există și în bărbați, și în restul lumii — în plante, în animale, în stihii, în minerale. Este natura primordială, originară, neîmblânzită, am putea spune sălbatică, a însăși esenței lumii. Ea se manifestă prin reacții care uneori par ilogice, dar care sunt în același timp perfect naturale. Este natura care trăiește după propria lege primordială, indiferent de toate construcțiile culturale ale civilizației. Natura care nu se schimbă, în ciuda tuturor transformărilor istorice și culturale. Natura care dă naștere vieții și se manifestă în tot ceea ce există, deoarece orice formă de viață este, într-un fel sau altul, expresia ei.

Mi s-a părut că cultul Cybelei era o adevărată școală de înțelegere a acestei naturi. Un loc unde omul putea veni pentru a înțelege mai bine ceea ce rămâne ascuns privirii raționale. Nu întâmplător Cybele era reprezentată șezând pe un tron, iar la picioarele ei se afla adesea un leu. Pentru mine, această imagine simbolizează femeia ca purtătoare a unei forțe imense — o forță care nu poate fi învinsă sau suprimată. Cu ea poți doar să înveți să interacționezi.

În mâinile Cybelei era adesea reprezentată o tobă ritualică, iar această imagine mi s-a părut la fel de importantă. Toba simbolizează latura mistică a naturii feminine — acea parte care nu poate fi dezvăluită prin logică rece și nu se supune analizei raționale. Este lumea ritmurilor, a stărilor, a fluxurilor emoționale și a vibrațiilor interioare. Nu poate fi înțeleasă doar cu mintea. Poate fi simțită, ascultată și trăită în rezonanță.

Acestei forțe nu îi poți porunci. Nu o poți supune. Dar o poți simți, respecta și iubi. Doar atunci ea devine creatoare. Fără iubire, o asemenea forță poate deveni distructivă, asemenea oricărei stihii puternice. Însă atunci când apar respectul și conștientizarea, ea se transformă într-o sursă de creativitate, viață și armonie.

În timpul meditației mi-a venit încă o imagine. Uneori, o fată la școală pare să-l pună la încercare pe băiatul care încearcă să-i atragă atenția. Poate glumi pe seama lui, îl poate provoca sau îl poate pune în situații dificile. La suprafață, acest lucru pare ostilitate. Dar în profunzime se ascunde altceva — o verificare a caracterului, a forței interioare, a capacității de a face față întâlnirii cu ceva mai mare decât tine însuți.

Mi s-a părut că această imagine reflectă unul dintre aspectele naturii feminine. Nu dorința de a distruge, ci dorința de a cunoaște. Dacă omul este capabil să reziste întâlnirii cu această forță, apare respectul. Dacă nu, uniunea devine imposibilă. Desigur, aceasta este doar una dintre numeroasele fațete ale unui fenomen enorm și complex. Natura feminină este mult mai profundă și mai diversă decât orice exemplu separat.

De aceea, astăzi privesc cultul Cybelei cu totul altfel decât acum câțiva ani. Mi se pare că scopul său nu era venerarea unei zeițe, ci încercarea de a înțelege și conștientiza unul dintre aspectele fundamentale ale naturii umane. Din acest motiv, multe dintre evaluările mele critice din trecut le consider astăzi greșite. Cel puțin acum mi se pare că în spatele acestor imagini antice se ascunde mult mai mult sens decât vedeam odinioară.

Uneori călătoriile nu sunt necesare pentru a descoperi un loc nou. Uneori ele sunt necesare pentru a ne reconsidera propriile convingeri.