MOLDOVENII.MD

Experiență personală de educație în familie

În momentul în care m-am decis definitiv pentru educația în familie (EF), fiul meu cel mare, Egor, avea 11 ani și învăța destul de bine într-o școală obișnuită.

Totuși, observam că atunci când se îmbolnăvea (lucru care se întâmpla destul de des), acasă petreceam mult mai puțin timp recuperând materia pierdută. Iar în clasa a V-a a început programul de după-amiază, iar orele de la școală s-au suprapus cu cele de la școala de artă. Nu voiam să renunțăm la ele. Am găsit un compromis cu profesorii, dar s-a ajuns la situația în care fiul meu timp de jumătate de an nu a frecventat deloc orele de geografie. A fost nevoit să susțină examenul ca extern. A luat nota „10”. Profesoara a fost extrem de surprinsă: cum poate un copil care nu a fost niciodată la orele ei să aibă cunoștințe atât de bune?

Curând a venit momentul ca fiica mea, Lera, să meargă la școală. La șapte ani citea foarte fluent, scria și socotea bine și învăța deja în două școli: muzicală și de artă. Am înțeles că o a treia școală nu o vom putea duce și că trebuia să renunțăm la ceva. Atunci a fost luată decizia finală de a trece la educația în familie.

Trebuie să spun că, dintre toți prietenii și rudele noastre, doar soțul m-a susținut. Probabil cel mai greu la început a fost faptul că toți din jur doar suspinau mirați și ne speriau, spunând că nu vom rezista mult timp.

Am reușit să găsim o școală în cartierul nostru unde copiii aflați în EF nu erau o raritate. Mai mult decât atât, acolo era foarte bine organizată evaluarea acestor copii la toate disciplinele. Luam manualele — multe le cumpăram eu însămi, alegând ceea ce se potrivea cel mai bine copiilor mei — împărțeam materialul în patru părți (pe trimestre) și studiam. Dacă ceva nu era clar, eu sau soțul explicam, iar în cazuri extreme mergeam la consultații cu profesorii de la școală.

O dată pe trimestru, timp de aproximativ o săptămână, profesorii primeau evaluările la toate materiile. Se putea susține întreaga materie dintr-o dată sau pe bucăți. Sistemul acesta ne convenea pe deplin. Copiii își petreceau cea mai mare parte a zilei făcând ceea ce le plăcea (desen și muzică) și susțineau liniștiți evaluările școlare.

Nu mi-am certat niciodată copiii pentru note slabe și le-am repetat mereu că ei acumulează cunoștințe pentru ei înșiși. Dacă o materie nu stârnea interes, nu insistam să tocească. De multe ori interesul apărea mai târziu, în clasele mai mari.

„Nu au existat niciodată probleme de comunicare cu alți copii!”

Aceasta era, de altfel, întrebarea care îi preocupa cel mai mult pe toți opozanții educației în familie: cum rămâne cu socializarea? Prietenii apăreau în funcție de interese — la cursurile suplimentare de la școlile de artă și muzică. Copiii petreceau mult timp în familie, se ocupau de treburile casei, găteau, aveau grijă de bunica în vârstă. Comunicau liber atât cu semenii lor, cât și cu adulții. Nu au existat niciodată probleme. Cred că tocmai de aceea am evitat dificultățile vârstei de tranziție.

Consider că cel mai important lucru este să-l înveți pe copil să trăiască alături de rudele sale, în familie, și să nu se teamă că îi va lipsi comunicarea. Un om care are un asemenea sprijin ca familia — unde este iubit, înțeles și acceptat așa cum este — nu va suferi niciodată din lipsa comunicării.

La copiii mei sunt atrași atât cei de aceeași vârstă, cât și cei mai mari sau mai mici. Prietenii lor vin cu mare plăcere la noi acasă și comunică și cu noi, părinții. Aud des că locuința noastră este ca o fortăreață: te închizi în ea și îți este cald și bine. Asta este cel mai important!

Clasele a X-a și a XI-a copiii le-au terminat ca externi, într-un singur an, la o școală din apropiere. Aici nu m-am mai implicat deloc în procesul de învățare. În regim de externat, de trei ori pe săptămână erau organizate cursuri și evaluări. Sistemul seamănă cu cel universitar: asculți cursul, scrii câteva teste, susții evaluarea și primești nota finală.

„În final, atât fiul, cât și fiica au terminat școala la vârsta de 15 ani.”

Aș mai vrea să menționez că nu a existat nicio cursă nebună pentru pregătirea examenelor finale. Nu am angajat meditatori și nu am urmat cursuri speciale. Copiii au obținut rezultate nu foarte mari, dar suficiente pentru admiterea la universitate.

Nici pentru admiterea la universitate nu ne-am pregătit special, cu excepția cursurilor suplimentare de pictură și desen.

Fiul meu a visat din copilărie să fie artist, asemenea profesorului său preferat de la școala de artă, și își dorea să practice pictura monumentală. La 14 ani am ales împreună universitatea — PSTGU (Universitatea Umanistă Ortodoxă Sf. Tihon). La admitere, Egor nu a intrat la secția de pictură monumentală din cauza concurenței, dar a fost acceptat la restaurare, cu posibilitatea transferului ulterior. După jumătate de an de studii, a decis să rămână acolo și nu a regretat niciodată. Astăzi este restaurator de pictură în tempera și ulei și se angajează la Galeria Tretiakov.

Fiica mea, până la 13 ani, s-a ocupat serios de muzică și a absolvit o școală muzicală prestigioasă cu diplomă de excelență. Credeam că va deveni muzician, dar a ales profesia de designer grafic. La 19 ani studiază cu succes în anul IV.

Care sunt avantajele educației în familie? Lipsa stresului constant, mult timp liber pentru activități și pasiuni suplimentare, posibilitatea de a-ți planifica timpul după propriile nevoi.

**„Copiii au învățat să dobândească singuri cunoștințe.”**

Învățau atunci când le era convenabil și în volumul care le era necesar și interesant. Oboseau mai puțin, dormeau suficient, de aceea nu aveau crize sau epuizare.

Nu consider că copiii mei sunt „crescuți în seră” — ei știu să facă față diferitelor situații de viață și se adaptează fără probleme. Fiica este mai sensibilă la stres, dar acest lucru ține mai degrabă de particularitățile sistemului ei nervos, nu de faptul că a învățat acasă. Dimpotrivă, copiii aflați în EF sunt mai adaptabili, pentru că au mai multe ocazii de a petrece timp în afara instituțiilor de învățământ, comunicând nu doar cu semenii lor, ci și cu persoane mai în vârstă. Iar evaluările? Nu sunt ele un antrenament pentru situații stresante? Când răspunzi doar pentru tine și nu te poți ascunde în spatele colegilor. Iar examenele, testele și concertele de la școala de muzică? Acolo măcar înțelegi de ce faci toate acestea.

Nu cred că școala este capabilă să pregătească un copil pentru viața în societate. Ea îl învață să supraviețuiască într-un mediu de semeni, iar această abilitate este rareori utilă. Cred că, mai degrabă, copiii de azi suferă din cauza incapacității de a comunica cu propriii lor apropiați. Iar mai târziu devin adulți incapabili să întemeieze o familie și să păstreze armonia în ea. Nu consider că un copil trebuie antrenat special pentru a face față situațiilor dificile. Nu poți prevedea totul. Cel mai important este să crești o personalitate armonioasă, iar acest lucru este mai posibil în familie, printre oameni care te iubesc, te susțin și nu așteaptă să corespundă unor idealuri inventate, ci te acceptă așa cum ești.

Mi-am amintit și o altă istorie care caracterizează capacitatea de adaptare. Când fiica mea a trecut în clasa a IX-a, am fost nevoiți să schimbăm școala din cauza mutării. În noua școală nu s-a putut conveni asupra evaluării trimestriale — nu existau copii în EF și profesorii nu știau cum să organizeze evaluările. A trebuit să vină mai des la școală, să participe la teste în clasă. La început, profesorii au privit-o cu neîncredere, iar colegii nu înțelegeau de ce învață acasă. A apărut și problema limbii: Lera studia franceza, iar în noua școală erau doar germana și engleza. Profesoara de engleză era șocată: „Copiii învață limba din clasa întâi! Cum va reuși Lera să ajungă de la zero la nivelul clasei a IX-a?”

Lera a participat la câteva teste și dictări la materiile de bază, a intrat rapid printre cei mai buni elevi ai clasei și a recâștigat încrederea profesorilor și a colegilor, care au început să o convingă să vină zilnic la școală.

La engleză am angajat un meditator (student la o universitate de limbi străine), iar după două luni fiica a ajuns fără efort la nivelul cerut. Profesoara a fost mulțumită și surprinsă.

La întâlnirile cu profesorii auzeam doar aprecieri pozitive, admirație și recunoștință la adresa copilului meu.

Anul viitor, fiul meu cel mic va împlini 7 ani. Deja aud îngrijorarea în vocile oamenilor când, la întrebarea: „O! Curând mergi la școală?”, el răspunde sigur: „Nu, noi vom învăța acasă!”.

Galina Troian