Foamea îi poate trata chiar și pe cei radiați cu doze letale!

Faptul că înfometarea lecuiește o mulțime de boli, este cunoscut chiar și medicinii oficiale. Întrebarea este ce nu tratează? Se pare că asemenea maladie nu există și că înfometarea învinge orice boală.

Medicina oficială este sceptică față de înfometare, ca metodă ce permite tratarea bolilor. Medicii în mare parte nici nu doresc să audă despre metodele alternative. Cu atît mai mult, despre înfometarea uscată. Din această categorie făcea parte din mătușa mea. Credința în știință, studii, pastile era de nezdruncinat. De aceea cînd ea să-a îmbolnăvit, a fost experimentat întregul arsenal al chimioterapiei științifice. Experimentat fără succes. O altă rudă de-a mea a murit de cancer.

Tata, unchiul, doi bunei, mătușa – este lista rudelor care au murit de cancer este destul de mare. 63 de ani, 67, de ani, 54 de ani, nu sînt vîrste ale unor bătrîni, ei mai puteau încă trăi. Dar tata nu avea dorință să lupte, bunelul nu avea cunoștințe, iar mătușa era sceptică față de medicina alternativă.

Dar sînt oameni care nu s-au descurajat în fața diagnozelor strașnice și sentințelor medicilor. În cartea lui Leonid Șcennikov „Sistemul vindecării”, sînt descrise cîteva cazuri.

Evghenii K, - diagnoza – iradierea de gradul II. Una dintre multele victime ale catastrofei de la Cernobîi. Medicii i-au spus că i-au rămas 2 ani, dar Jenea dorea să trăiască. Particulele roșii din sîngele lui erau înghițite de cele albe, ceea ce trebuia să provoace decesul. Leucemia, provocată de radiație, trebuia să conducă la o moarte rapidă. E tot ce știa Evghenii și cu ceea ce nu se putea conforma. Greutatea lui la acel moment s-a redus pînă la un nivel mai jos decît toate normele. Pierderea cunoștinței, slăbiciunile au devenit o normă. Pe cap, practic nu avea păr. Au început să-i cadă dinții.

„Dacă vrei să trăiești, ține foame 11 zile”, i-am spus. El a răspuns: „Nu am ce pierde”. Am mers în post împreună. L-am purtat cu mine în munți, iar aproape de ziua a 11-a trebuia să-l scot la aer curat pe mîini. Eu am ieșit din foame în a 6-a zi, pentru ca să-l pot ajuta pe Jenea. El însă continua să țină foame. Erau momente cînd Jenea nu mai credea în nimic, se simțea foarte rău. Atunci eu îl spălam cu apă rece, în încurajam. Erau moment cînd îi spuneam: „Ești slab, nu dorești să trăiești!”. El își aduna ultimele puteri și continua cursul. Pierdea cunoștința, îi tremurau mîinile și picioarele de slăbiciune, dar nu stătea culcat, se mișca. În a 12-a zi, după ieșirea din înfometare, Jenea a început să plîngă. Începeau să-i revină forțele, s-a îmbunătățit pofta de mîncare. Obrajii i s-au rumenit. La despărțire, ne-am strîns mîinile și el a plecat acasă la mama sa, promițîndu-i să mă sune. Noi am convenit că va face o investigație repetată, iar apoi, întărindu-se puțin, va ține un alt curs de 11 zile de sine stătător. Pentru că pentru o asemenea problemă serioasă acest lucru era necesar.

A trecut jumătate de an. Jenea a făcut trei cursuri de înfometare. Primul de 11 zile, iar celelalte cîte 9 zile. Cînd m-a sunat ultima dată, eu am înțeles din primele cuvinte că s-a întîmplat ceva bun. Ultima investigație a arătat că nivelul corpurilor roșii a fost restabilită pînă la nivelul normal. În final, medicii, care îi rezervau doi ani de viață, i-au scos invaliditatea. Jenea mi-a trimis o scrisoare cu poza sa, unde era cu o fată – mireasa lui. Părul așa și nu i-a crescut.

Acesta nu e primul și nici ultimul caz, cînd oamenii, ce doreau să se vindece de o boală serioasă sau chiar mortală într-un termen scurt, au reușit să-și atingă scopul. Despre ei putem să povestim ore întregi, pentru că pentru mulți dintre noi asemenea oameni ar putea fi un exemplu de dorință de viață și a faptelor energice și hotărîte.

Unii pot numi acest caz drept un exemplu al unei vindecări miraculoase, dar din punctul meu de vedere această istorie este, în primul rînd, despre puterea spiritului și despre hotărîre. Despre faptul cum omul poate soluționa sarcina pusă în fața lui, iar în al doilea rînd, despre rezultatele, care pentru mulți dintre noi par a fi uimitoare, la care eu întotdeauna răspund: „Altfel nici că putea fi”.