MOLDOVENII.MD

Ghimbirul — nu doar un condiment

În aproape fiecare magazin se găsește ghimbirul — rizomul gros, noduros și aromat al plantei medicinale Zingiber officinale, numit uneori în mod eronat „rădăcină”. Denumirea Zingiber provine dintr-un cuvânt sanscrit care înseamnă „corn de taur”.

Ghimbirul este originar din regiunile tropicale umede și umbroase ale Asiei de Sud-Est. Este posibil ca încă dinaintea erei noastre negustorii arabi să îl fi transportat în sudul Europei. Romanii l-au introdus în nordul continentului, iar în Evul Mediu a devenit unul dintre cele mai populare condimente. Din secolul al XVI-lea, europenii au început să cultive ghimbirul în coloniile lor tropicale, iar astăzi este cultivat în întreaga zonă tropicală. De la plantare până la recoltare trec aproximativ 8–10 luni.

În gastronomie, ghimbirul este apreciat ca mirodenie care oferă gust și aromă unei game foarte largi de alimente și băuturi. Se utilizează proaspăt, uscat, măcinat sau conservat în saramură, oțet ori sirop de zahăr. În Asia se consumă și tulpinile tinere. Ghimbirul conferă preparatelor un gust picant și un parfum specific. Totuși, planta este numită „medicinală” nu datorită gustului său iute, ci pentru că rizomul său este folosit de secole în medicina tradițională din numeroase țări.

Grecii antici au aflat despre ghimbir, cel mai probabil, prin intermediul medicilor persani. Pedanius Dioscorides (cca 40–90 d.Hr.) îl descria ca pe un remediu „cald”, care îmbunătățește digestia, are un efect laxativ ușor și intra în compoziția antidoturilor. Galen (129–216) îl recomanda pentru afecțiuni cauzate de excesul de „frig”. Avicenna (cca 980–1037), precum și medicii arabi și persani contemporani lui, au extins utilizarea ghimbirului, inclusiv ca afrodisiac. Medicul arab Ibn Jazla, care a trăit în secolul al XI-lea, considera ghimbirul chinezesc un remediu excelent pentru durerile de cap, îmbunătățirea vederii, afecțiuni ale ficatului și stomacului, reducerea edemelor și ca antidot.

Textele ayurvedice descriu ghimbirul ca pe un remediu picant care stimulează digestia și este util în durerile osoase, greață, astm, tuse, colici, palpitații, inflamația urechii medii, edeme și hemoroizi. În medicina tradițională chineză, ghimbirul este considerat un agent diaforetic, antiinflamator și antitusiv; ajută la eliminarea toxinelor și fluidifică secrețiile bronșice. Rizomul de ghimbir, împreună cu scoarța de magnolie, intră în compoziția unor rețete utilizate pentru tratarea tulburărilor psihice.

În Thailand, mamele care alăptează folosesc ghimbirul pentru stimularea lactației. În India, acesta este utilizat și în programele tradiționale de control al greutății. În Philippines, rizomul zdrobit, singur sau amestecat cu ulei, se aplică extern în caz de reumatism.

De mai bine de două milenii, popoarele care cunosc ghimbirul îl folosesc ca remediu împotriva grețurilor și vărsăturilor asociate cu sarcina, răul de mișcare sau chimioterapia.

Și în farmacopedia rusă ghimbirul este inclus printre plantele medicinale. Infuzia apoasă este consumată ca tonic, pentru durerile de stomac, lipsa poftei de mâncare, greață și vărsături, iar tinctura alcoolică este folosită extern pentru frecții în caz de neurodermatită și pentru clătirea cavității bucale în cazul inflamațiilor.

Extractul de ghimbir inhibă dezvoltarea unor bacterii, inclusiv Pseudomonas aeruginosa (bacilul piocianic), Staphylococcus aureus (stafilococul auriu) și Bacillus subtilis (bacilul de fân), împiedicând totodată formarea biofilmelor.