MOLDOVENII.MD

În livada de nuc, iarba devine aliat: cum covorul vegetal ajută la păstrarea apei și a vieții din sol

În agricultura din Moldova devine tot mai clar că rezistența unei livezi nu depinde doar de soi, irigare sau productivitate, ci și de felul în care omul lucrează cu solul. Pământul de sub pomi nu este doar o suprafață care trebuie prelucrată periodic. Este un strat viu, de starea căruia depind sănătatea rădăcinilor, rezistența pomilor la secetă și capacitatea livezii de a face față stresului climatic.

Acest lucru se vede foarte bine în livezile de nuc. Nucul este adesea perceput ca o cultură puternică, rezistentă, cu rădăcini adânci. În practică însă, el are particularități proprii și cere o abordare mai atentă în ceea ce privește lucrările solului, înierbarea și concurența pentru apă.

Experiența fermierului Alexei Micu, proprietarul companiei MICU&CO SRL, care administrează peste 30 de hectare de livezi ecologice de nuc și prun în Moldova, arată că metodele folosite frecvent în alte plantații nu sînt întotdeauna potrivite și pentru nuc.

În livezile sale sînt cultivate atît soiuri locale, cît și soiuri de origine străină. Totuși, factorul decisiv nu este doar originea materialului săditor, ci capacitatea acestuia de a se adapta la condițiile climatice locale.

În primii ani după plantare, pomii tineri au într-adevăr nevoie de sprijin. În această perioadă, lucrările mecanice ale solului ajută la reducerea concurenței buruienilor și oferă sistemului radicular posibilitatea să se dezvolte. Potrivit fermierului, în primii 3–4 ani aceste lucrări sînt justificate, deoarece nucul tînăr are nevoie de un avantaj competitiv.

Dar începînd aproximativ cu al cincilea an, abordarea trebuie schimbată. Alexei Micu povestește că a trecut mai întîi la înierbare alternantă, pe fiecare al doilea rînd, iar apoi la înierbarea totală a livezii. Tocmai această schimbare a arătat că iarba dintre rînduri nu este neapărat un dușman al livezii, ci poate deveni o formă naturală de protecție.

Problema principală într-o livadă de nuc este apa. Deși nucul formează o rădăcină pivotantă care poate ajunge la 3–4 metri adîncime, zona activă de absorbție se află în primii 60–80 de centimetri ai solului. Acolo rădăcinile preiau cea mai mare parte a apei și a substanțelor nutritive.

De aceea, nu orice formă de înierbare este benefică. De exemplu, lucerna, după cum observă fermierul, s-a dovedit a fi un concurent prea puternic pentru apă. Acolo unde aceasta creștea între rînduri, pomii de nuc au stagnat vizibil în dezvoltare. Acest lucru arată că un covor vegetal trebuie să fie nu întîmplător, ci echilibrat.

Solul dintr-o livadă de nuc trebuie să fie nu doar umed, ci și bine aerat. Excesul de apă, compactarea și lipsa oxigenului slăbesc rapid pomii. Într-un sol tasat, rădăcinile își schimbă modul de dezvoltare: devin mai groase, dar mai puține, iar suprafața de absorbție scade.

Aici covorul vegetal începe să îndeplinească o funcție ecologică importantă. El reduce impactul utilajelor, protejează solul de compactarea directă, îi menține porozitatea și stimulează activitatea biologică. Rădăcinile ierburilor, microorganismele și insectele creează treptat o structură mai vie și mai stabilă a pămîntului.

Potrivit lui Alexei Micu, în livada sa, chiar dacă utilajele circulă de ani de zile pe aceleași urme, compactarea solului nu s-a manifestat vizibil. Dimpotrivă, solul pare să se refacă mai bine.

Nucul mai are o particularitate. Sub coroana lui, vegetația este de obicei mai redusă. Acest lucru este legat de efectul alelopatic: nucul produce juglonă, o substanță prezentă în frunze, rădăcini și coajă, care limitează dezvoltarea unor alte plante. Efectul este mai puternic în apropierea trunchiului și scade spre marginea coroanei.

De aceea, în livada de nuc, covorul vegetal nu se formează uniform. Acolo unde pătrunde mai multă lumină și influența juglonei este mai redusă, ierburile se dezvoltă mai bine. Principala lucrare de întreținere devine nu prelucrarea adîncă a solului, ci cosirea periodică.

Este important că, în practica MICU&CO SRL, înierbarea naturală s-a dovedit mai stabilă decît amestecurile semănate artificial. Fermierul observă că plantele locale se selectează singure în funcție de condițiile livezii: rămîn acele specii care pot trăi în acel sol, în acel climat și la acel nivel de umiditate.

Într-un asemenea covor vegetal predomină gramineele spontane, trifoiul, leguminoasele locale, păpădia și alte plante. Împreună, ele formează un strat viu, care ajută la reducerea evaporării apei, scade temperatura la nivelul solului, menține structura acestuia și crește biodiversitatea.

Înierbarea artificială este și ea posibilă, dar cere prudență. Este importantă alegerea corectă a speciilor, a momentului de semănat și a modului de întreținere. De regulă, sînt recomandate graminee precum păiușul sau raigrasul, la care se poate adăuga trifoiul alb pitic, care contribuie la aportul de azot. Dar, dacă nu sînt gestionate corect, chiar și aceste plante pot concura cu pomii pentru apă, mai ales în perioadele secetoase.

Concluzia principală a acestei experiențe este simplă: livada nu înseamnă doar pomi. Ea este un ecosistem întreg, în care solul, iarba, rădăcinile, microorganismele, insectele, apa și omul se află într-o legătură continuă.

Pămîntul gol pare mai ușor de controlat, dar în condițiile schimbărilor climatice devine tot mai vulnerabil. Se supraîncălzește mai repede, pierde apa mai ușor, se compactează mai repede și devine mai sărac biologic.

Covorul vegetal, atunci cînd este ales și gestionat cu grijă, transformă livada într-un sistem mai rezistent. El ajută solul să respire, să păstreze apa, să suporte mai bine arșița și să mențină un echilibru natural.

În acest sens, experiența fermierului moldovean nu este doar o tehnică agricolă. Este un exemplu de gîndire ecologică în agricultură, în care omul încetează să vadă natura doar ca pe un concurent și începe să lucreze împreună cu ea.