În numele copiilor care sînt numiți proști!

"Copil, 5 ani. 2 ore blestemate învățăm litera "B", trecem la "C", iar după o jumătate de oră el a UITAT deja "B". E o prostie? Sau la doctor?"

Astfel de postări văd pe rețelele de socializare/aud pe platforme mereu. Nu pot să tac. Nu pentru că sînt psiholog pentru copii. Nu pentru că sînt profesor cu experiență. Nici măcar nu sînt o mamă cu experiența - copilul meu și nici doi ani nu are! E mult mai simplu. Eu sînt copilul ăla prost.

Da, da. La 7 ani, citeam 32 de cuvinte pe minut pe silabe. La sfîrșitul clasei întîi, mama mea a fost chemată la școală pentru "discuții". Avusesem în ajun o sesiune de lectură pentru întregile clase paralele: fiecare copil a trebuit să-și aducă cartea preferată și să o prezinte. O fată a adus "Micul prinț". Cel amai bun elev a adus, desigur, Jules Verne. Eu am adus o carte de colorat. Cu zîne. Textul era, de asemenea, acolo, simbolic! Ceva de genul "Aceasta este zînă Flora". Sau "Colorează zînă Fauna și zînă Flora. Ce rochii frumoase au". Învățătoarea nu a apreciat acest lucru.

Nu a fost ușor pentru mama mea. A trebuit să se despartă cu încredere de abilitățile sale fantastice de maternitate. Și ce altceva să facă, cînd, mai întîi ai un copil, care la 8 luni aranja piesele de șah la locul lor, la 1,5 îl cita pe Mandelștam de pe scaun, iar la 2 ani îl citeștea singur..., dar următorul tău copil începe să meargă la 2 ani, iar la 5 se joacă cu piesele de șah și cărți în păpuși?

La matematică cel de-al doilea copil se descurca și mai rău: cînd tata la sfîrșitul clasei a treia a încercat să-mi explice că la trecerea dintr-o parte a ecuației în alta semnul se schimbă, după 3 ore, cornizul a înțeles și a căzut. Se pare că a decis să arate că, atunci cînd este mutat de pe tavan la podea, se primește minus un carniz. Dar am rezistat. Creierul meu nu a cedat acestor explicații logice neplăcute.

M-au dus la psihologi, îmi arătau cartonașe. Îmi mai dădeau boabe. Eu nu doar eram proastă, eu îmi sugeam degetul pînă la vîrsta de 7 ani și mă jucam cu buricul. Este know-how-ul meu, apropo. Era foarte calmant și provoacă hernie ombilicală, încercați. Psihologii și medicii nu au fost impresionați și mi-au prescris medicamente cu duiumul. Un medic-bătrîn a văzut una dintre aceste liste și a spus că este o rețetă frumoasă de legume sub salivă în mod psihiatric. Dar, cu păpușile, spune el, se va opri, desigur, de jucat.

Ce vreau să spun cu asta? Că am două diplome roșii – la facultatea economică și filologică. În clasa a treia, citeam cel mai bine dintre clasele paralele. În clasa a șasea am ocupat locul trei la Olimpiada matematică cea mai tare școală de fizică din Sankt Petersburg. Nu m-au ajutat pastilele pe care le aruncam mereu în coșul de gunoi. Sau sesiunile psihologice la care învățam modelarea pe tavan. În șah, adevărul e că așa și nu am învățat să joc, dar degetul nu-l mai sug. Sincer.

Cum am reușit? De la sine. Pur și simplu, cînd a venit timpul. Bine, bine, cu lectura nu de la sine. Dar fără țipete și curea, cu siguranță. După ce a fost chemată la școală, mama a renunțat la psihologi, iar toată vara am fost obligată să citesc zilnic cîte o pagină din "Aventurile lui Gvozdic". Cu voce tare.

Cît de mult l-am urît pe acest șurub. Împreună cu aventurile sale din fontă. Dar mama a decis că nu era o cîrpă, așa că ieșeam afară doar dacă cîntam o piesă glorioasă din viața acestui Android neted. Cred că, având în vedere abilitățile mele de auto-inspirație, eu citeam acest lucru cu un compartiment separat al creierului, pentru ca să nu învăț întîmplător să citesc în mod normal.

Și apoi a venit toamna, "mersul pe jos" a devenit o motivație slabă, iar proprietățile de piatră ale mamei au slăbit. Astfel că ea a început din nou să-mi citească searade tot felul de cărți. Alexandre Bruștein, Pamela Travers, James Crews. Dar seara, în afară de lectură mai avea o mulțime de alte treburi neimportante – prepararea cinei, ceva curățenie, să se pregătească pentru prelegerea de mîine. Și ea a început să nu aibă timp pentru lecturile de seară. Ba venea cu o jumătate de oră mai tîrziu. Sau nicicum nu reușea.

Nerușinare, nu-i așa? Dar știți, este greu să te culci, lăsîndu-l pe Sașenka Ianovskaia în stare de suspans (pentru că, în ajun, ea a dat examenul la gimnaziu, dar dacă a intrat sau nu - mama a lăsat fără rușine pe mîine). Dar cum să-l lași pe Tim Taler să stea în teatru de păpuși chiar în mijlocul spectacolului, cînd tocmai îi apăruse speranța să-și recapete zîmbetul? Nicicum, a trebuit să citesc pînă la capăt pe ascuns.

Apoi nu mi-a fost prea interesant să ascult a doua oară, dar nu-i puteam spune mamei că am învățat să citesc? La un moment dat, ea totuși m-a prins făcînd această activitate rușinoasă, dar nu s-a oprit să citească cu voce tare, dar continua acum din altă parte.

Și cu matematica sa dovedit chiar mai ușor: în clasa a opta, am intrat ca prin minune în cea mai puternică clasă matematică dim școală. Și acolo era un profesor incredibil de minunat, Goldici Vladimir Anatolievici. Care nu numai că explica bine, nu numai că era o persoană interesantă, dar a a creat moda notelor de cinci la matematică. Ei bine, dacă e la modă - cine va rezista? La început, îmi făceam temele acasă cîte trei ore. Apoi, mi-am dat seama pe neașteptate că matematica este singurul subiect în cunoașterea căruia sînt sigură 100%, dacă mă voi trezi în mijlocul nopții.

Deci, dacă sunteți părintele unui copil prost care nu vrea intenționat să pornească creierul, vă rog. Vă rog foarte mult. Nu-l atingeți. Dați-I timp. Mult timp. Aflați-i motivația. Găsiți un profesor bun. Care îl va motiva. Da, astfel încît copilul singur va găsi olimpiada necesară și va participa la ea.

Asea Iaviț