Jocul civilizațiilor în interiorul unei singure civilizații
Uneori, înțelegerea nu vine ca un gând gata format, ci ca o imagine. În această dimineață, în meditație, mi-a apărut tocmai o asemenea imagine, iar în ea s-au unit în mod neașteptat multe piese ale îndelungatei mele căutări a răspunsului la întrebarea ce se întâmplă, de fapt, cu civilizația noastră și cu lumea în ansamblu. Cheia a fost o frază auzită întâmplător la una dintre prelegeri: „Pe Pământ există simultan mai multe civilizații”. Poate că omul care a rostit-o a pus în aceste cuvinte un alt sens. Poate chiar acesta. Dar pentru mine această frază a devenit o cheie de aur pentru înțelegerea faptului că, probabil, greșim deja în însăși dimensiunea observației. Încercăm să înțelegem ceea ce se întâmplă prin țări, popoare, procese politice, tehnologii, războaie, crize și ideologii. Dar sensul poate să nu se afle pe această orizontală. El poate să se afle într-un alt plan — în verticala civilizațiilor conștiinței.
Dacă ne imaginăm omenirea ca pe o singură civilizație comună, atunci în interiorul ei putem vedea multe alte civilizații, care există simultan. În centru se află civilizația condițională medie a oamenilor obișnuiți. Oameni simpli, adecvați, animați de sensuri umane clare: să trăiască, să crească copii, să muncească, să construiască o casă, să fie utili, să iubească, să lege prietenii, să creeze, să aibă grijă de cei apropiați. Nu este o civilizație a sfinților și nici o civilizație a eroilor. Este baza umană normală, acel nivel la care omul încă simte legile fundamentale ale vieții și, în general, nu tinde să distrugă conștient lumea din jurul său.
Dar sub acest nivel există alte civilizații. Cu un etaj mai jos — cei care deja consideră admisibil să încalce interesele altora de dragul propriului câștig. Acolo omul încă poate părea complet obișnuit, de succes, rațional, modern, dar în sistemul său interior de coordonate apare deja dreptul de a ocoli legile fundamentale ale universului de dragul bunăstării personale. Mai jos se află o manifestare și mai dură a acestui principiu: acolo celălalt om nu mai este egal, ci mijloc. Și mai jos — puterea, controlul, manipularea, exploatarea, atitudinea tehnocratică rece față de viață. Și tot așa până la cele mai căzute niveluri, unde este aproape imposibil să înțelegi ce anume mișcă aceste forme de conștiință. În limbajele vechi, pentru asemenea niveluri existau imaginile lumilor demonice, ale regatelor de jos, ale spațiilor destrămării și haosului. Omului modern poate să nu-i placă asemenea cuvinte, dar principiul însuși nu dispare din această cauză.
Exact la fel, în sus față de nivelul uman mediu se ridică alte civilizații. Mai întâi, cele care sunt capabile să se gândească nu doar la sine, ci la binele familiei și al neamului lor. Apoi — la binele poporului lor. Și mai sus — la binele tuturor popoarelor Pământului. Mai sus — la binele nu doar al oamenilor, ci al tuturor ființelor care trăiesc pe această planetă. La acest nivel, animalele, plantele, râurile, munții, stihiile, mineralele nu mai sunt percepute ca o resursă moartă. Ele încep să fie simțite ca alte forme ale ființei, la fel de incluse în țesătura universului ca și omul. Iar și mai sus ne putem imagina civilizații care gândesc deja în sensuri cosmice — binele întregului Univers, al întregii vieți, al tuturor celor existente în ființă.
Principalul lucru în această imagine este că toate aceste civilizații nu se succed una pe alta în mod consecutiv. Ele există simultan. Ele sunt prezente paralel în procesul civilizațional comun și interacționează permanent între ele. Seamănă cu un uriaș joc de cărți, în care fiecare jucător aruncă propria carte, iar ceilalți sunt deja nevoiți să reacționeze la faptul că acea carte a fost aruncată. Unul aruncă o tehnologie. Altul — o idee. Al treilea — un război. Al patrulea — o nouă imagine a viitorului. Al cincilea — arta. Al șaselea — frica. Al șaptelea — un proiect luminos de creație. Și astfel continuă procesul comun al mișcării către un anumit final al civilizației. Întrebarea este doar care dintre aceste civilizații, în interiorul civilizației umane comune, va câștiga în cele din urmă această partidă.
Această imagine se vede deosebit de clar în afaceri și corporații. Am văzut personal corporații în care fondatorii și directorii generali erau animați de intenții foarte înalte, luminoase, creatoare. Iar atunci întreaga lor împărăție corporativă începea să trăiască în acest regim: oamenii lucrau altfel, comunicau altfel, se raportau altfel la rezultat, la clienți, la pământ, la societate, la viitor. Dar există și alte corporații, la exterior la fel de moderne, eficiente și de succes, însă animate de sensuri cu totul diferite. Acolo principalul devine nu binele, ci controlul; nu slujirea, ci capturarea; nu dezvoltarea omului, ci extragerea resursei. Și în acest regim începe să trăiască și întreaga împărăție. Același lucru se întâmplă în politică, artă, știință, filosofie, educație, mass-media și în toate straturile societății umane comune.
De aceea, digitalizarea, inteligența artificială, biotehnologiile, finanțele, platformele globale în sine nu explică încă nimic definitiv. Ele pot părea victoria unei civilizații, dar în perspectivă strategică se pot dovedi doar o mutare tactică. Uneori, o victorie operativă în istorie se transformă într-o mare înfrângere. Știm asta chiar și din jocuri. La dame există situații în care jucătorul pare să-și cedeze aproape toate piesele, dar tocmai prin acest sacrificiu își duce ultima piesă într-o poziție în care ea câștigă întreaga partidă. Poate că și în istoria omenirii multe lucruri sunt mai complicate decât par la nivelul știrilor.
Tocmai de aceea această imagine a rezonat atât de puternic în mine. Ea explică de ce încercările de a înțelege lumea doar prin țări, popoare și procese politice lasă adesea un sentiment de incompletitudine. Noi privim orizontala, iar jocul se desfășoară pe verticală. Încercăm să înțelegem cine va învinge în limitele hărții vizibile, dar însăși harta poate fi doar suprafața unei alte hărți. Statele, partidele, corporațiile, tehnologiile și ideologiile pot să nu fie cauze primare, ci instrumente ale diferitelor civilizații ale conștiinței. Prin ele, aceste civilizații își fac mutările, îl verifică pe om, îi propun o alegere, îl atrag în logica lor sau, dimpotrivă, îl ajută să urce mai sus.
Și atunci zona responsabilității personale a fiecărui om devine extrem de clară. Sarcina lui nu este să descifreze întreaga partidă. Poate că acest lucru nici măcar nu este posibil. Sarcina lui este să determine cu cine este. Să-și găsească rolul. Să înțeleagă cărei civilizații îi slujește prin atenția sa, prin munca sa, prin deciziile sale, prin cuvintele sale, prin banii săi, prin creația sa, prin fricile și speranțele sale. Pentru că fiecare om participă oricum la acest joc. Chiar dacă se consideră un observator exterior. Chiar și tăcerea, chiar și indiferența, chiar și alegerea de fiecare zi întăresc o parte sau alta.
Poate că astăzi ne aflăm într-adevăr aproape de finalul unei mari runde istorice. Nu neapărat de finalul lumii, ci de finalul unei anumite partide care a trecut prin civilizațiile vechi, prin Antichitate, prin Evul Mediu, prin epoca industrială și a ajuns până în zilele noastre. Iar întrebarea principală a acestui final nu este care țară va deveni mai puternică, care tehnologie se va dovedi mai rapidă și care ideologie va cuceri mai multe minți. Întrebarea principală este mai profundă: care civilizație va învinge în interiorul omului. Pentru că anume acolo, în profunzimea conștiinței umane, se află adevărata masă a acestui mare joc.
Autor: Валерий Катрук
60