MOLDOVENII.MD

Drumul vechilor sanctuare: de la Luna plină deasupra mării până la ultimul apus în Munții Sakar. Partea a VI-a. Dolmenul Nachovi Chairi: două fluxuri printre pietrele străvechi (+Video)

Citiți toate părțile: Partea 1, Partea 2, Partea 3, Partea 4, Partea 5, Partea 6

Am ajuns la dolmenul „Nachovi Chairi”, lângă satul Hlyabovo, într-o dimineață. Era prima noastră ieșire adevărată către megalite după ce ne-am stabilit în valea Munților Sakar. Am lăsat mașina nu departe de loc. Serghei a rămas puțin în urmă, aranjând și pregătind câteva lucruri, iar eu am pornit înainte singur.

Ajuns lângă pietrele străvechi, m-am așezat pur și simplu să mă odihnesc. Nu aveam de gând să meditez. Voiam doar să stau câteva clipe, să simt spațiul, să privesc plăcile vechi de piatră, să inspir mirosul pădurii și să mă acordez întâlnirii care urma.

Stăteam acolo, printre pietrele vechi. La un moment dat, atenția mea a surprins o senzație subtilă, abia perceptibilă, necunoscută, dar surprinzător de plăcută, iar eu m-am cufundat în ea. Senzația a început să se deschidă într-un flux de imagini încă neclare. Sentimentul și imaginația nu se mai contraziceau — curgeau împreună într-un singur șuvoi liniștit. Tot restul a dispărut în fundal.

Se întâmpla ceva ce avea să se repete de multe ori în Sakar. Odihna obișnuită se transforma pe nesimțite într-un flux interior. Gândurile au dispărut, conștiința s-a liniștit, iar imaginile au început să vină tot mai limpede. Nu raționamente. Nu concluzii logice. Ci imagini.

Prima dintre ele a fost senzația lumii ca o imensă comoară. Aerul, apa, pădurile, iubirea, prietenia, frumusețea, însăși posibilitatea de a trăi — toate s-au arătat ca o bogăție infinită, aflată într-o continuă mișcare și schimbare. Lumea părea alcătuită dintr-un flux neîntrerupt de dăruire. Soarele oferă lumină. Pământul oferă recolte. Copacii dăruiesc umbră și oxigen. Râurile poartă apa. Oamenii schimbă între ei căldură, atenție, grijă și cunoaștere. Totul curge, totul se mișcă, totul participă la aceeași sărbătoare a vieții. Totul dansează într-un vals al dăruirii necontenite.

Și atunci, în acest flux, a pătruns deodată imaginea lăcomiei. A venit pe neașteptate, prin versurile unui cântec al unui bard și vechi prieten de-al meu:

„Ca o vrăjitoare lacomă s-a strecurat în casa mea...”

Lăcomia nu s-a înfățișat ca un simplu defect omenesc. Părea mai degrabă un virus ciudat al conștiinței, care te irită, te macină și încearcă să oprească mișcarea firească a vieții.

A apărut imaginea vie a unor copii la un lac, într-o zi de vară, la munte. Unul dintre ei a intrat primul în apă și a simțit răcoarea, bucuria și încântarea. La început râdea, stropea în jur și îi aștepta cu nerăbdare pe ceilalți pentru a împărtăși cu ei această bucurie. Dar, deodată, ceva i-a zgâriat sufletul. A început să se irite la gândul că în curând vor veni și ceilalți. Își dorea ca întregul lac să-i aparțină numai lui.

Deși apa nu devenise mai puțină. Lacul nu dispăruse nicăieri. Apa lui era în continuare mai mult decât suficientă pentru toți. Dar ceva se schimbase pe nesimțite în interiorul copilului. Bucuria fusese înlocuită de suspiciune și iritare. Ușurința se transformase în dorința de a păstra doar pentru sine. Sărbătoarea se transformase în frica de a pierde.

Copilul părea să stea pe un munte de comori: aerul, apa, căldura, prietenia, iubirea, însăși posibilitatea de a trăi. Și totuși începea să se simtă lipsit de ceva. Comorile rămâneau la picioarele lui, dar în conștiință apărea sărăcia. Nu pentru că lumea devenise mai săracă, ci pentru că privirea lui se întunecase.

Lumea continua să fie luminoasă, generoasă și infinit de bogată, dar în interior parcă se stingea lumina. În inimă pulsa încet o senzație neplăcută. Paleta multicoloră a vieții începea să se stingă în nesfârșite nuanțe de gri și maro. Comorile nu dispăruseră. Dispăruse capacitatea de a le vedea.

În memorie au răsunat versurile unui vechi poem epic:

— Acea inimă ce poftește necontenit bucurii,

Răpește celui slab limpezimea minții.

Unde simțurile domnesc, apare dorința,

Iar unde apare dorința, vine mânia și orbirea.

Unde este orbire, se stinge înțelegerea.

Unde se stinge înțelegerea, piere cunoașterea.

Iar unde piere cunoașterea, să știe fiecare,

Acolo se pierde copilul omenesc în întuneric...

Apoi a apărut încă o imagine.

Oamenii strigau și se certau între ei:

„Acesta este pământul meu!” — strigau unii.

„Nu, acesta este pământul meu!” — răcneau alții.

Iar pământul a șoptit încet și obosit:

„Voi toți sunteți ai mei...”

În acel moment am simțit cu o claritate deosebită absurditatea comportamentului omenesc. Încercăm adesea să ne însușim ceea ce, de fapt, ne cuprinde pe noi înșine. Spunem „pădurea mea”, „râul meu”, „țara mea”, uitând că toate acestea existau cu mult înaintea noastră și vor continua să existe și după noi.

Lăcomia mi s-a părut profund irațională și jalnică. Omul se află în mijlocul unei comori infinite a vieții, dar se comportă ca și cum în jur ar exista doar lipsuri. Ca și cum iubirea nu ar ajunge pentru toți. Ca și cum frumusețea nu ar ajunge pentru toți. Ca și cum prietenia nu ar ajunge pentru toți. Ca și cum bucuria nu ar ajunge pentru toți.

Așa cum rugina mănâncă metalul, tot astfel lăcomia roade conștiința și îl privează pe om de capacitatea de a se bucura de simplul fapt al unei existențe infinit de bogate.

Atunci a venit și înțelegerea opusului lăcomiei — generozitatea.

Dar nu generozitatea în sensul obișnuit, ca simplă împărțire a bunurilor materiale. Sensul era mult mai larg. Dacă puritatea sufletului se manifestă prin sentimente, atunci generozitatea se manifestă prin prezența noastră concretă în lume — prin corp, prin faptă, prin acțiune.

Generozitatea este un zâmbet, o strângere de mână, un cuvânt bun, o îmbrățișare, timpul pe care suntem gata să-l oferim altui om, atenția, sprijinul, participarea și interesul sincer. Uneori cel mai generos gest nu este un cadou, ci câteva minute de prezență adevărată lângă cineva.

Generozitatea începe acolo unde omul încetează să mai țină căldura doar pentru sine, unde nu zgârcește recunoștința, unde nu amână cuvintele bune și permite vieții să curgă liber prin el.

Atunci a venit încă o înțelegere: generozitatea este acceptarea de a rămâne în interiorul sărbătorii firești a vieții. Să nu ieși din ea. Să nu te închizi. Să nu te separi de fluxul comun. Să nu încerci să oprești ceea ce este menit să curgă. Să lași energia să meargă mai departe.

Când acest flux a început să se retragă, Serghei stătea deja lângă mine. Am rămas o vreme în tăcere. Apoi i-am povestit tot ceea ce văzusem: despre lume ca despre o comoară, despre copilul de la lac, despre pământul care le spune oamenilor: „Voi toți sunteți ai mei”, despre lăcomie ca încercare de a opri curgerea vieții și despre generozitate ca participare la această curgere.

Serghei s-a uitat la mine cu o uimire și o bucurie sinceră.

— Îți dai seama, mi-a spus el, exact la asta contemplam și eu.

Nu la ceva asemănător. Nu la emoții apropiate. Ci exact la același lucru.

Fiecare dintre noi se afla în propriul său proces interior. Nu discutasem nimic dinainte. Chiar și meditația apăruse întâmplător. Eu mă așezasem pur și simplu să mă odihnesc. El venise mai târziu. Și totuși fluxul fusese același.

Când acest val de trăiri a început să se liniștească, am mai rămas mult timp printre pietrele străvechi. Părea că lucrul cel mai important se întâmplase deja.

Dar acesta fusese doar primul flux...