Lăcașe ale sufletelor: noua teorie cultică a dolmenelor și criticile aduse

Construcțiile megalitice s-au aflat dintotdeauna la granița dintre știință și imaginație. Dolmenele din Caucazul de Nord — structuri de piatră vechi de mii de ani — au fost mult timp considerate în principal obiecte funerare. În ultimii ani însă, această interpretare începe să fie reevaluată. În 2024 a fost formulată o nouă teorie, potrivit căreia dolmenele ar fi putut avea nu atît o funcție funerară, cît una cultică, servind drept „lăcașe ale sufletelor” strămoșilor.

Această concepție pornește de la observația că multe dolmene nu conțin urme de înmormîntări corespunzătoare structurii lor. Camerele interioare sînt adesea goale sau conțin materiale din epoci ulterioare, ceea ce indică o utilizare îndelungată și stratificată. În plus, pe pereții unor dolmene apar simboluri — cercuri, spirale, linii intersectate — care nu se încadrează în tiparele funerare clasice, dar pot sugera o funcție ritualică.

Susținătorii teoriei fac trimitere și la paralele etnografice și mitologice. În culturile din Caucaz există ideea unor „case ale spiritelor”, spații unde sufletele strămoșilor rămîn în apropierea celor vii. În această interpretare, dolmenele devin puncte de legătură între lumi, în care arhitectura are un rol simbolic — de a fixa memoria, identitatea și continuitatea comunității.

De asemenea, poziționarea dolmenelor în peisaj ridică întrebări suplimentare. În numeroase cazuri, acestea sînt orientate în raport cu relieful sau cu anumite repere naturale, sugerînd integrarea lor într-un sistem cultural mai larg.

Totuși, teoria a generat și critici. Arheologii subliniază că interpretările bazate pe analogii etnografice trebuie tratate cu prudență. Simbolurile pot avea semnificații multiple, iar asocierea lor directă cu ideea de „suflet” rămîne ipotetică. Lipsa înmormîntărilor nu exclude neapărat funcția funerară, deoarece megalitele au avut, în diferite regiuni, roluri variate.

Cu toate acestea, dezbaterea s-a dovedit valoroasă. Ea a extins perspectivele de cercetare, a încurajat abordările interdisciplinare și a contribuit la reconsiderarea rolului dolmenelor în cultura antică a Caucazului.

În prezent, teoria „lăcașelor sufletelor” nu reprezintă o explicație definitivă, dar marchează o etapă importantă în căutarea unor noi modele de interpretare. Ea readuce în prim-plan întrebarea despre modul în care societățile vechi înțelegeau spațiul, memoria și prezența celor dispăruți. Astfel, dolmenele pot fi privite nu doar ca vestigii arhitecturale, ci ca forme prin care omul a încercat să dea expresie invizibilului.