Oamenii şi elanii (Continuare)

Pe parcursul mileniilor de existenţă omenirea a domesticit puţine specii de animale din jur. Oare este nevoie să domesticim speciile rămase, de exemplu, elanul? Doar speciile existente satisfac pe deplin necesităţile omului. Cu toate acestea, din timp în timp, şi nu numai în Rusia, se întreprind încercări de a "transforma natura" sau, cel puţin, a utiliza speciile sălbatice nu numai pentru vânătoare. Mânjii elanilor rămaşi orfani din diferite motive sunt crescuţi cu succes şi utilizaţi în loc de cai şi, de asemenea, ca animalele de companie.

În opinia mea, este cel mai bun mod de "utilizare" al elanilor şi altor cerbi în "economia naţională".

În URSS domesticirea elanilor a fost o parte integrantă a activităţii imense privind cucerirea naturii, taigalei (dacă nu s-a rezultat cu succes în alte părţi ale globului, probabil). Tot ceea ce există pe Pământ, trebuie să aparţină Omului Sovietic, să-l slujească, să fie condus, cultivat de el şi, în cele din urmă, mâncat (în sensul generalizat). Interesele patrupezilor nu se luau în seama, se considera că astfel de interese nu există. Castrarea, biciul, cum altfel să forţăm elanul ca el să lucreze pentru economia naţională? Animale "pensionari" nu existau: după 10 ani de muncă elanii au fost trimişi la abator. Elanii au fost consideraţi exclusiv de blânzi şi supuşi, un excelent material pentru o plasticitate ecologică şi o utilizare a caracteristicilor biologice întru domesticire. Desigur,din punctul de vedere al ştiinţei moderne, unele declaraţii pot părea naive, însă elanii totuşi au fost domesticiţi, mulşi,folosiţi în ham, compoziţia laptelui a fost studiată, şi mai târziu a fost efectuat un număr mare de cercetări fiziologice! Muncitorii începeau mulgerea cu mare frică, dar în curând au înţeles că mulsul elanilor nu este mai periculos, decât cel al vacilor. Iar metoda de semi-detenţie necesită un minim de eforturi de muncă şi permite să se păstreze animalele sănătoase.

La ferma de elan din Kostroma, organizată în 1963 pentru implicarea unei specii de animale noi în economia naţională, în baza cunoştinţelor acumulate anterior, sunt crescute aproximativ 800 de animale.

Întreţinerea elanilor domesticiţi

De la începutul anului până la mijlocul lunii aprilie toţi elani trăiesc aproape de locuri de colectare a lemnelor. În fiecare dimineaţă ei primesc micul dejun. Îndată ce tăierea este finalizată şi terciul de ovăz mâncat, animalele sunt eliberate şi se duc la grămezi de ramuri şi alimentatoare cu coajă de plop tremurător. Nu este nici o nevoie de a îngrădi parcela. Abundenţa furajelor reţine elanii în zonă şi chiar atrage elanii sălbatici din pădurile din jur. Omul nu oferă elanilor o varietate mare de alimente, dar ei pot găsi substanţele necesare în pădure în jurul parcelei. 

Înainte de topirea zăpezilor femele gravide sunt plasate în "maternitate" - o zonă cu o suprafaţă de aproximativ 3 hectare, iar toate celelalte animale - într-o zonă de "demonstraţie" cu o suprafaţă de aproximativ 4 hectare. Femelele de muls sunt animalele privilegiate şi stau închise un procent foarte mic de timp. Şi mai puţin se limitează libertatea elanului-producător, dar în primăvara anului acesta nu se grăbeşte să meargă în desişul lui Berendeevo, după râul Pokşa. Până ce nu apare iarba în câmpii şi frunzele pe copaci, el nu manifestă nici o dorinţă să plece din ţarc, şi după ce a fost eliberat, imediat se întoarce şi merge la grămada de crengi aduse din teren. Chiar şi după apariţia furajelor verzi el vine să mănâncă cu poftă terci de ovăz chiar şi în luna iunie. Apoi, el dispare până în toamna, înainte de timpul împerecherii, dar este uşor de găsit cu ajutorul unui finder (radiogoniometru, căutător – trad.) portabil, fixat de zgardă.

Mai greu le vine altor masculi, precum şi femelelor tinere,care nu dau lapte, acestea sunt plasate în primăvară în obor de "demonstraţie". 

Conform metodei adoptate, în acest ţarc animalele ar trebui să fie ţinute aproximativ până la mijlocul sau sfârşitul lunii iunie, înainte de sfârşitul perioadei de migraţie activă. În sălbăticie, în această perioadă elanii tineri se despart în căutarea locului de habitat. Însă aici ei sunt reţinuţi pentru a fi demonstraţi vizitatorilor, altfel turiştii ar contempla numai mânjii nou-născuţi. Deoarece femelele de elan îşi petrec ziua pe păşuni.

S-ar părea, că elanii tineri aproape tot anului îl petrec în captivitate, cu furaje aduse, dar nu este aşa. Gardurile (cu excepţia celor din faţă, de plasă, pentru vizitatori)sunt aproape simbolice, ele sunt făcute din prăjini şi elanii le călca, dacă vor cu adevărat. Am văzut cum un elan cu o lovitură a piciorului din faţă a rupt un mesteacăn cu un diametru de 12 cm. În fiecare toamnă, în timpul împerecherii, în gardul din spate a ţarcului de demonstraţie masculii sălbatici, care vin din pădure, sparg aceste porţi pentru a ajunge la femele tinere. Elanii domesticiţi înşişi, uneori aproape imperceptibil pentru lucrătorii fermei, distrug gardul pentru a paşte culturile agricole pe câmpii care înconjoară ferma.

Poate că anume aceste portiţe de scăpare la libertate salvează turma de elani de boli intestinale i de moarte, la sfârşitul verii lucrătorii repară gardul, însă nu prea minuţios şi oportun, în contrast cu perioada de activitate migraţională din primăvară-vară.

În timpul iernii, când este puţină zăpadă, toate animalele "libere" trăiesc lângă fermă primind nu numai adaos la furaje în formă de terci de ovăz, dar aproape o hrană completă cu scoarţă de plop tremurător şi crenguţe. Cu apariţia unui strat de zăpadă stabil toate animalele sunt transferate la parcelă. Acolo, tinerii elani pot căuta acele plante şi substanţe pe care nu au primit în timpul şederii în ţarc, şi la dorinţă - să părăsească ferma pentru totdeauna.

Din păcate, chiar şi astăzi apar publicaţii, copiate din lucrările lui Knorre, datate de anii 50, şi impregnate de spiritul exploatării "agricole" a elanilor pentru obţinerea cărnii şi blănurilor. Lucrarea fundamentală lui Knorre este disponibilă în biblioteca site-ului, şi fiecare cititor poate aprecia de sine stătător gradul de noutate a ideilor expuse.

În practică, domesticirea elanului nou-născut se începe în condiţii la maxim apropiate de cele naturale. Experienţa a arătat că înlocuirea ramurilor cu furaje concentrate sau neobişnuite pentru elani poate afecta negativ starea mamei şi a fătului. Elanul adult are nevoie de 60 de kilograme de furaje în ramuri pe zi, şi trebuie să luăm în seamă că elanul nu mănâncă ramurile cu un diametru mai mare de 8-10 mm.

În prezent, în procesul de creştere o noii generaţii tot mai mult sunt utilizate caracteristicile comportamentale biologice ale speciei, animalele sunt expuse la un nivel minim de violenţă şi de restricţie a libertăţii, probabil, pur şi simplu pentru că finanţarea noilor metode de violenţă a scăzut aproape la zero. Nimeni niciodată nu a efectuat nici o selecţie a elanilor „casnici” şi mânzul orfan crescut la fermă din gospodăria silvică nu se deosebeşte cu nimic de elanii născuţi în captivitate.

Astfel, rezultatul principal al tuturor lucrărilor privind domesticirea elanilor
este următorul: elanul nu are nevoie de "domesticire", el este deja un animal de companie de-a gata, dacă este crescut şi educat în mod corespunzător, însă modul de întreţinere diferă semnificativ de alte animale domestice din cauza
naturii de digestie şi necesităţii în hrană foarte diversă.

Până ce elanii de 1-3 ani au posibilitatea de a părăsi ferma şi se folosesc această oportunitate, rămân la fermă şi se înmulţesc numai elanii care vor să trăiască alături de oameni.

Dacă nu vom perturba acest proces, de dragul câştigului momentan, probabil, peste câteva generaţii vom observa diferenţa între elanul sălbatic şi cel domestic.

Sursa: green-dom.info