MOLDOVENII.MD

Pe drumul vechilor sanctuare: de la Luna plină deasupra mării până la ultimul apus în Munții Sakar. Partea a IV-a. Arhetipuri în viața contemporană (+ Video)

Când am părăsit templul zeiței Cybele, soarele cobora deja spre apus. În urmă rămâneau pietrele vechi, coloanele, artefactele muzeului și acel flux surprinzător de imagini care ni se deschisese în timpul meditației. Cu doar câteva ore înainte stăteam printre ruinele unui sanctuar antic, încercând să înțelegem sensurile unei epoci dispărute demult. Acum însă, în fața noastră se afla lumea vie a prezentului.

Balcicul de seară nu semăna deloc cu un muzeu în aer liber. Orașul își trăia liniștit vara. Oamenii se plimbau de-a lungul mării, stăteau la cafenele și restaurante, râdeau, discutau, făceau fotografii și priveau apusul. De pe faleză venea muzică, dinspre mare adia un vânt răcoros, iar în aer se amestecau mirosul sării, al cafelei, al florilor și al pietrei încălzite de soare. În toată această diversitate exista ceva surprinzător de ușor și de frumos.

După vizita la templu am început să observ oamenii cu o atenție aparte și, mai ales, femeile. Erau foarte diferite între ele. Unele corespundeau standardelor moderne de frumusețe, altele nu. Printre ele erau roșcate și brunete, plinuțe și suple, delicate și elegante, colțuroase și robuste. În trăsăturile unora mi se părea că recunosc ceva irlandez, în altele ceva indian; pe unele parcă le atinsese vântul nesfârșitelor stepe, în altele se ghicea căldura Mediteranei, unele purtau în ele limpezimea și reținerea Nordului, iar în altele se simțea o forță interioară calmă și stabilă. Aveam impresia că prin fața mea treceau femei din triburi îndepărtate și din epoci istorice diferite. Chipurile, siluetele, mișcările, gesturile și expresiile lor erau atât de diferite, încât părea că natura experimentează la nesfârșit cu formele, fără să se repete vreodată.

Și totuși, în fiecare dintre ele am început să văd, pe neașteptate, o reflecție a lui Cybele. Nu o asemănare exterioară cu imaginea antică a zeiței, ci prezența acelei forțe despre care vorbisem lângă templu. O forță capabilă să nască materia, să-i dea formă, să poarte viața și să o aducă din nevăzut în lumea vizibilă. În acel moment, standardele obișnuite ale frumuseții feminine mi s-au părut prea înguste și chiar puțin artificiale. Cultura modernă propune permanent un anumit model de femeie: cum ar trebui să fie, cum ar trebui să arate chipul, corpul, vârsta, mișcările și stilul ei. Dar dacă, dincolo de toate aceste diferențe, în fiecare femeie există aceeași natură profundă — capacitatea de a da naștere materiei și de a fi purtătoare a vieții?

Am împărtășit această idee cu Serghei. Vorbeam despre faptul că o femeie poate fi privită nu doar prin prisma simpatiei personale, a atractivității sau a conformării la standardele sociale. În ea poate fi văzută o forță a naturii — una care nu este obligată să fie frumoasă după regulile modei, ale publicității sau ale culturii de masă. Natura rareori se supune standardelor omenești. Stejarul nu seamănă cu mesteacănul, stânca nu seamănă cu floarea, marea nu seamănă cu pădurea, și totuși fiecare dintre ele este frumoasă prin însăși natura sa. Poate că și femeia ar trebui privită la fel: nu măsurată după o scară inventată dinainte, ci văzută ca o formă unică a energiei feminine.

Atunci mi s-a părut că această forță este întotdeauna frumoasă, deși frumusețea ei poate lua forme foarte diferite. Poate fi blândă sau severă, rafinată sau grea, liniștită sau năvalnică, tânără sau marcată de vârstă. Într-o femeie se manifestă prin delicatețe, în alta prin caracter, în alta prin forța trupului, în alta prin fragilitate, iar în alta prin expresivitatea profundă, aproape primordială, a chipului. Dar, dincolo de toate diferențele, aceeași capacitate de a naște, de a hrăni și de a întrupa viața rămâne neschimbată. De aceea, dincolo de orice standard, frumusețea există deja în ea — nu una decorativă, ci una legată de însăși natura existenței.

A apărut atunci senzația că Cybele nu dispăruse nicăieri. Pur și simplu nu mai era în templul antic, în coloane, în vitrinele muzeului sau în artefactele vechi. Parcă se dizolvase în însăși viața: în zâmbetele oamenilor, în muzică, în lumina felinarelor, în chipurile femeilor, în râsul copiilor, în însăși sărbătoarea existenței. Și atunci am înțeles mai bine de ce multe culturi antice asociau principiul feminin cu viața însăși. Pentru că viața naște neîncetat diversitate, creează forme noi și se joacă cu culori, stări, sentimente și emoții. Balcicul de seară părea să amintească acest lucru fără niciun cuvânt.

Ne-am plimbat mult pe faleză. Uneori vorbeam, alteori tăceam. După o zi atât de intensă, tăcerea era la fel de interesantă ca dialogul. Fiecare dintre noi procesa în felul său ceea ce văzuse, iar în interior se așezau treptat impresiile: drumul de noapte din Moldova, Luna plină, răsăritul, prima întâlnire cu marea, Mănăstirea Aladja, muzeul gol, templul lui Cybele, timpul sacru și fluxul de imagini. Toate acestea se uneau încet într-o singură experiență. Atunci mi-am dat seama că adevărata călătorie începuse deja — nu ca excursie turistică și nici ca o colecție de obiective, ci ca un drum interior.

Seara târziu ne-am întors în Nisipurile de Aur. Deasupra mării se ridica aceeași Lună care ne condusese la plecare din Moldova. Acum ne întâmpina la Marea Neagră.

Mai întâi a apărut deasupra orizontului un disc purpuriu. Apoi roșul s-a stins, iar Luna a devenit aurie, ca mierea. Dinspre ea până la țărm s-a întins un drum larg de lumină chihlimbarie.

Am intrat în apă și am plonjat.

La început voiam să înot de-a lungul drumului lunar. Dar marea mi-a propus altă mișcare. Mă rostogoleam în apă, mă scufundam, mă întorceam, lăsam valurile să-mi poarte trupul. Coboram până la fund, atingeam nisipul și priveam Luna prin apa de deasupra mea. Apoi marea mă aducea singură înapoi la suprafață.

Scufundare. Fundul mării. Lumină prin apă. Revenire la suprafață.

Treptat a dispărut orice separare între corp, mare și Lună. Au rămas doar apa, mișcarea, respirația și lumina.

Și atunci, de la sine, au răsunat înăuntru aceste versuri:

Se vor liniști gândurile și visurile,

Se va risipi tristețea.

Și, lepădând veșmântul timidității,

Mă voi îmbrățișa cu marea...

Așa s-a încheiat prima zi a călătoriei noastre.

Dimineața ne aștepta o altă Bulgarie — veche, montană, megalitică, cu dolmenele, sanctuarele și misterele Văii Sakar.

Dar asta avea să fie mâine.