MOLDOVENII.MD

Reforma silvică din Moldova: ordine pe hîrtie sau o nouă arhitectură a tăierilor?

Orice reformă care privește pădurea ar trebui să înceapă nu de la redistribuirea fluxurilor de lemn, ci de la întrebarea esențială: ce anume consideră statul că este pădurea — marfă, resursă, plasă socială pentru satele sărace sau ecosistem viu, care trebuie protejat ca o valoare națională? Atît timp cît această întrebare nu primește un răspuns de principiu, orice schimbare în sistemul de administrare riscă să fie nu o însănătoșire, ci doar o formă nouă a aceleiași boli.

Noua reformă silvică din Moldova a fost discutată fără participarea deplină a societății civile. Acesta este deja un simptom. Într-un stat democratic există toate instrumentele necesare pentru a invita cetățenii la dezbaterea unor decizii care afectează patrimoniul natural comun. Și totuși, chiar și avînd aceste instrumente, societatea a fost pusă din nou în fața faptului împlinit. Iar atunci cînd schimbări de asemenea importanță sînt adoptate fără o discuție amplă, riscul de eroare crește de mai multe ori.

În același timp, însăși intenția de a schimba sistemul merită atenție. Se simte în ea o tendință spre ordine, spre control, spre înnoire. Este un pas curajos și, din această perspectivă, reforma poate fi privită ca un semn al disponibilității pentru schimbare. Dar tocmai pentru că este vorba despre pădure, aici efectele secundare mai puțin vizibile sînt deosebit de periculoase. Sistemul forestier este prea sensibil pentru a fi reformat exclusiv prin logică administrativă.

Din perspectiva unei viziuni ecologice, idealul nu este o schemă mai comodă de distribuire a lemnului, ci o protecție cît mai fermă a pădurii vii. Spus direct, orice reformă care nu duce la reducerea reală a tăierilor, ci doar le reorganizează consecințele, rămîne un stadiu intermediar, nu o soluție.

Pentru a înțelege punctele slabe ale noului model, este necesar să ieșim din birouri și să privim cum funcționează viața pădurii în realitate. Pentru cititorul urban, pădurea pare adesea un teritoriu uriaș și imposibil de controlat. În realitate, lucrurile stau altfel. Pădurea este un spațiu diferit. Acolo liniștea are importanță. Orice drujbă se aude departe. Orice mișcare devine observabilă. Orice tăiere neautorizată lasă aproape întotdeauna o urmă — sonoră, umană, logistică.

De aceea, în pădure nu dimensiunea teritoriului decide, ci calitatea omului care o păzește.

De la un pădurar bun este greu să furi în masă. El nu are doar obligații formale, ci și ceea ce în sate a fost întotdeauna mai important decît instrucțiunile — o rețea neoficială de observație. Cineva vede, cineva aude, cineva anunță. Maximumul posibil într-un asemenea sistem este un furt mărunt de noapte: unul sau doi copaci, scoși repede și în liniște. Chiar dacă un pădurar bun mai închide uneori ochii la cîte ceva „mărunt” — puține lemne pentru cumătru, frate sau cumnat — acesta nu este totuși nivelul care alimentează industria lemnului ilegal.

Cu totul altfel stau lucrurile în cazul unui pădurar rău. Tăierea masivă nu este romantica unei infracțiuni ascunse, ci o muncă grea, zgomotoasă, desfășurată zile întregi. Un hectar de pădure nu poate fi furat pe nevăzute. Pentru asta sînt necesari oameni, utilaje, timp, transport, evacuare. Iar dacă asemenea volume dispar, înseamnă că acest lucru se întîmplă nu în ciuda pădurarului, ci cu participarea lui, directă sau indirectă. De aici rezultă o concluzie simplă și incomodă: toate schemele mari de tăieri ilegale trec, în ultimă instanță, prin pădurarul rău.

Pe acest fundal, ideea de a centraliza fluxurile de lemn — depozite, evidență, preț unic, sistem unic de circulație — pare o încercare de a institui ordinea. Pe hîrtie, aceasta arată într-adevăr ca o însănătoșire. Dar, în viața reală, un asemenea model creează nu doar control, ci și un nou punct de concentrare a puterii. Iar acolo unde apare monopolul, apare inevitabil și tentația.

Cînd există un singur vînzător sau foarte puțini, piața încetează să mai fie un mediu viu și se transformă într-un coridor administrat. Da, și sistemul anterior era departe de normalitate: o parte a pieței era deformată de tăierile ilegale, iar acest lucru submina legalitatea. Dar noua construcție poate genera o altă deformare — monopolul administrativ, capabil să dicteze prețul, condițiile și accesul. În loc să apară siguranța pentru populație, se schimbă doar forma dependenței.

Monopolistul va găsi aproape întotdeauna argumente pentru creșterea prețului: criză, război, logistică, deficit, costuri de evidență, transport, securitate. Toate acestea pot suna convingător. Dar pentru locuitorul de la sat, care își încălzește casa cu lemne, nu este esențial cum este formulată explicația. Pentru el contează un singur lucru: își poate permite sau nu căldura.

Aici tema pădurii depășește cu mult pădurea însăși. În Moldova, lemnul de foc nu este doar o marfă. Pentru mii de familii, el reprezintă un element al supraviețuirii de bază. De aceea, a privi lemnul exclusiv prin logica pieței este periculos. Dacă statul dorește cu adevărat să reducă presiunea asupra pădurii și să micșoreze stimulentul pentru tăieri ilegale, el trebuie să se gîndească nu doar la controlul fluxurilor, ci și la accesibilitatea socială a combustibilului. În caz contrar, „prețul echitabil” pentru sistem poate deveni profund inechitabil pentru om.

Și atunci intră în funcțiune o lege simplă: acolo unde resursa oficială devine inaccesibilă, apare alternativa din umbră.

Dacă locuitorul satului nu va putea cumpăra lemne la noul preț, el va merge să caute mai ieftin. Iar cererea generează inevitabil oferta. În acel moment, pădurarul rău nu dispare — el se adaptează. Mai mult, în noul sistem el poate primi chiar un teren de manevră mai comod. Acum potențialul lui aliat nu se află doar în pădure, ci și în depozit, în acte, în sistemul de evidență, în cifre, în discrepanțele dintre document și realitate.

Așa apare următorul pericol: ilegalitatea nu dispare, ci își schimbă forma.

Lemnul „din acte” poate începe să se deosebească de lemnul „din realitate”. Fluxul legal se poate amesteca cu cel ilegal. O parte din volum poate ieși din sistem nu atît de brutal ca înainte, ci mai tăcut, mai atent, mai tehnologic. Dacă vechea schemă era vizibilă prin brutalitatea ei, noua schemă poate deveni mult mai puțin observabilă tocmai pentru că se va instala în interiorul ordinii formale.

Un alt paradox merită o atenție aparte. Pădurarul bun, cel mai probabil, nu va avea de suferit. Etica neoficială a micii reciprocități de la periferia pădurii — acea formă de ajutor mărunt, care a funcționat decenii întregi ca o adaos tacit la salariile mici — nu va dispărea printr-o singură reformă. Sistemul care se sprijină pe conștiința personală și pe relațiile locale va supraviețui unei restructurări administrative.

Dar întrebarea principală nu este aceasta. Întrebarea principală este ce se va întîmpla cu segmentul care genera înainte fluxurile mari de lemn ilegal. Dacă acum el va depinde nu doar de un pădurar concret, ci și de un centru monopolist, de depozit, de sistemul de evidență, de verticala administrativă, atunci problema nu va dispărea. Ea va urca pur și simplu la un alt etaj.

Aici se află granița dintre o reformă autentică și o imitație de reformă.

O reformă autentică nu înseamnă doar că statul colectează mai comod lemnul într-un singur canal. O reformă autentică înseamnă reducerea simultană a motivației pentru tăieri, consolidarea controlului public, transparență în circulația lemnului, mecanisme reale de supraveghere independentă și protejarea dreptului societății de a participa la discutarea deciziilor.

Fără toate acestea, un sistem centralizat poate deveni nu un remediu, ci o nouă arhitectură a riscului.

Pădurea nu poate fi privită doar ca metri cubi, depozite și prețuri. Ea nu este doar un stoc de material pe care statul trebuie să-l distribuie mai eficient. Este țesut viu al țării, regulator climatic, păstrător al umidității, refugiu pentru specii, spațiu al liniștii fără de care sărăcește nu doar natura, ci și însăși viața umană.

De aceea, criteriul principal al oricărei reforme silvice ar trebui să fie extrem de simplu: a devenit pădurea mai sigură după această reformă?

Dacă răspunsul nu este evident, înseamnă că reforma încă nu este încheiată.

Dacă, după instaurarea ordinii pe hîrtie, rămîn noi posibilități pentru scheme mari, înseamnă că societatea este obligată să pună întrebări incomode.

Iar dacă pădurea rămîne în continuare ostatică a sărăciei, a monopolului și a deciziilor închise, atunci în fața noastră nu este o însănătoșire ecologică, ci doar o nouă etapă a luptei pentru controlul asupra a ceea ce ar trebui să aparțină nu schemelor, ci vieții.