Șalva Amonashvili: Ne amăgim copiii spunând că îi pregătim pentru viață

Îl iubesc pe Tom Sawyer — un copil atipic, care simbolizează însăși copilăria!

Pedagogia clasică — Ușinski, Pestalozzi, Korczak, Makarenko, Comenius — cultivă spiritualitatea printr-o interacțiune creativă între adult și copil.

Astăzi însă, adesea, pedagogia este autoritară, bazată pe constrângere, pe „băț și turtă dulce”: copilul se comportă bine — este recompensat, se comportă rău — este pedepsit. Pedagogia umanistă caută căi prin care să existe mai puține conflicte și mai multă bucurie. Mai puțină prostire, mai mult succes.

Le punem copiilor, pe parcursul anilor de studiu, zeci de mii de întrebări. Profesorul explică, dă tema pentru acasă, apoi întreabă cine a făcut-o. Cei care nu au făcut-o — sunt sancționați. Vorbim despre personalitate, dar nu evoluăm pe calea relațiilor umane autentice.

Prietenia, ajutorul reciproc, compasiunea, empatia — acestea lipsesc cu adevărat. Familia nu știe cum să le cultive, iar școala s-a îndepărtat de educație. Predarea e mai ușoară. Lecțiile se finanțează, performanțele se planifică. Dar cel care a promovat examenul — este oare demn de cunoștințele obținute? Putem avea încredere să-i oferim acele cunoștințe? Nu e periculos?

Mendeleev, marele chimist și pedagog, spunea: a oferi cunoștințe moderne unui om needucat e ca și cum ai da o sabie unui nebun. Nu asta facem noi acum? Și apoi ne mirăm de terorism.

Examenul unic de stat (EGE) este un corp străin în sistemul nostru educațional — el exprimă neîncrederea față de școală și profesor. Copilului, EGE îi împiedică formarea unei viziuni asupra lumii: tocmai în anii în care ar trebui să gândească la lume și la locul său în ea, el este ocupat cu pregătirea pentru EGE. Cu ce valori și sentimente termină școala tânărul — nu contează.

Dar baza tuturor lucrurilor este profesorul. A învăța, a educa — e o artă, o interacțiune fină între copil și adult. Doar personalitatea dezvoltă o altă personalitate. Poate că poți preda la distanță, dar moralitatea o poți forma doar fiind alături. Un robot nu va putea dezvolta o personalitate, chiar dacă va fi foarte tehnologic și chiar dacă va zâmbi.

Astăzi profesorii adesea nu înțeleg ce se întâmplă. Ministerul — când permite diversitate, când uniformizează. Azi desființează programe, mâine introduce altele. La un seminar, profesorii m-au întrebat: care e mai bună — evaluarea pe 5 sau pe 12 puncte? Le-am spus: pentru mine orice reformă se măsoară printr-o singură întrebare: copilului îi este mai bine? Ce bine i-a adus? Îi este de 12 ori mai bine? Atunci hai să fim generoși — să-l evaluăm, ca în China, pe 100 de puncte!

Suhomlinski spunea: copiii trebuie conduși de la bucurie la bucurie. O profesoară mi-a scris: „Ce să fac ca elevii să nu mă deranjeze la oră?” Ce să facă? Să amenințe, să ridice vocea, să cheme părinții? Sau să facă lecția atât de interesantă, încât copilul să se bucure? Asta era o profesoară mediocră, care a ținut o lecție mediocră și a dat elevului o notă mică. Iată „iarăși nota mică”! Profesorul are o putere uriașă — poate fi creatoare sau distructivă. Cu ce vor ieși în viață elevii unui profesor mediocru?

În școală a fost introdus un nou „standard” — nu-mi place cuvântul, dar el invită profesorii la creativitate. Trebuie să profităm de asta. Dar în programele de formare a profesorilor se perpetuează autoritarismul. În niciun manual de pedagogie nu există cuvântul „dragoste”. Copiii sunt educați autoritar la școală, universitatea doar întărește asta, iar ei se întorc ca profesori cu aceleași atitudini. Profesorii tineri — ca niște bătrâni. Și apoi scriu: „Cum să fac ca elevul să nu mă deranjeze la oră?” Există profesori trimiși de Dumnezeu. Nu-i poți strica. Dar sunt unul-doi într-o școală, uneori nici atât. Poate o astfel de școală să dezvăluie potențialul copiilor?

A fost creat „standardul profesorului”. După părerea mea, nu poți standardiza creativitatea, dar dacă tot vorbim despre standardizarea profesorilor, atunci să vorbim și despre standardizarea miniștrilor, deputaților și a tuturor celor de deasupra noastră. E important și cum se comportă ei.

Dar elevii nu trebuie standardizați și selectați prin teste și interviuri. Totuși, asta se întâmplă, deși școala este făcută pentru copii și trebuie să-i accepte pe toți. Nu avem dreptul să alegem doar cei „convenabili”. Asta e o crimă împotriva copilăriei. Nicio selecție specială, nici în licee, nici în gimnazii — nu ar trebui permisă. Școala este atelierul umanității. Iar la noi a devenit o fabrică de EGE-iști. Eu însă îl iubesc pe Tom Sawyer — atipic, simbol al copilăriei pure.

Astăzi școala nu are scop. În școala sovietică era: să formeze constructori fideli ai comunismului. Poate că scopul era greșit, dar exista. Acum? Ar fi ridicol — să formăm fideli putiniști, ziuganiști sau jirinoviști? Nu trebuie să condamnăm copiii la slujirea vreunui partid — partidele se schimbă. Dar atunci de ce îi educăm? Clasicii propun umanitate, noblețe, generozitate — nu un set de cunoștințe. Deocamdată, doar îi amăgim pe copii spunând că îi pregătim pentru viață. De fapt, îi pregătim pentru examene. Iar asta e foarte departe de viață.