MOLDOVENII.MD

Soiuri uitate: cum ajută etnobiologia să redescoperim gustul și suveranitatea

Soiurile vechi dispar. Odată cu ele se pierd gustul, rezistența și cunoașterea. Etnobiologia plantelor cultivate restabilește aceste legături pierdute, readucând nu doar semințele, ci și autonomia comunităților – în sens literal: la nivelul solului, hranei și identității.

Ce este suveranitatea semințelor?
Suveranitatea semințelor este dreptul comunităților de a păstra, schimba și cultiva soiuri tradiționale adaptate condițiilor locale. Este o alternativă la dependența industrială de hibrizi, semințe brevetate și agrochimie.
Etnobiologia plantelor cultivate studiază modul în care anumite soiuri s-au format sub influența climei, solului, culturii și ritualurilor – și cum aceste soiuri ofereau rezistență.

De ce sunt importante soiurile vechi?

• Adaptare la climă. Soiurile tradiționale sunt mai bine adaptate la condițiile locale: secetă, variații de temperatură, particularități ale solului.
• Gust și valoare nutritivă. Multe soiuri uitate sunt mai bogate în gust, micronutrienți și textură.
• Independență. Folosirea propriilor semințe reduce dependența de corporații și face sistemele agricole mai rezistente.
• Moștenire culturală. Fiecare soi păstrează urme de limbaj, sărbători, rețete, practici agricole durabile și mituri.

Exemple din lume
În Nepal, femeile fac schimb de semințe de orez la târguri unde fiecare soi are un nume, o legendă și un „caracter”.
În Mexic există o mișcare pentru conservarea soiurilor tradiționale de porumb – element-cheie al identității culturale și ecologice.
În Italia și Franța se creează biblioteci de semințe pentru a reda „gustul pierdut”.
Etnobiologia devine o punte de legătură: între fermieri și cercetători, trecut și viitor, peisaj și hrană.

Moldova: semințe care păstrează identitatea
În Moldova, ca în toată Europa de Est, se cultivau zeci de soiuri de roșii, ardei, fasole, mere, grâu. Fiecare sat avea denumiri proprii, metode specifice de păstrare și utilizare. Azi, multe dintre aceste soiuri sunt aproape dispărute.

Totuși:
Bunicile încă păstrează în borcane roșii galbene cu coajă groasă, rezistente la secetă.
Unele familii transmit semințele unui dovleac potrivit doar pentru plăcintă.
În sate mici mai găsești fasole neagră gătită doar „de sărbători”.
Aceste plante nu sunt doar hrană. Ele sunt memorie, legătură cu pământul, cunoaștere despre cum să supraviețuiești în propriul climat.

De ce este deosebit de important acum?
Astăzi, în contextul crizelor ecologice și culturale, cu secete tot mai dese și lanțuri alimentare vulnerabile, restabilirea suveranității semințelor devine o chestiune de supraviețuire.
Etnobiologia ne ajută nu doar să ne întoarcem la soiurile vechi, ci și să înțelegem de ce au apărut, cum au fost folosite și ce rol au avut în reziliența comunităților.

Ce putem face?

• Să creăm bănci și târguri de semințe – nu doar pentru schimb, ci și pentru transmiterea cunoștințelor.
• Să documentăm soiurile legate de familii, locuri, rețete.
• Să legăm semințele de cultură: prin rețete, sărbători, ritualuri.
• Să susținem fermierii mici care cultivă soiuri tradiționale.

Concluzie: sămânța ca un cod
Fiecare sămânță nu este doar o plantă potențială. Este un cod: al memoriei, climei, gustului, adaptării.
Etnobiologia ne învață să vedem din nou în sămânță nu o marfă, ci un sens. Iar în fiecare soi uitat – o șansă la un viitor durabil.