Tisa (Yew) – Copacul Învierii
Tisa (Yew) – Copacul Învierii
Unul din cei trei copaci magici din Irlanda a fost tisa. Tisa este cunoscută sub numele de “Arborele lui Ross”. Ollavy irlandezi venerau tisa mai presus de orice alt copac. În legenda despre Tuatha Danaan - rasa cucernică de irlandezi antici - ultima regină războinică a fost Banba, sora lui Fodl şi Ayre. Banba a fost ucisă şi zeificată ca una dintre manifestările ale Zeiţei albe, şi anume a celei, care este legată de moarte.Tisa, ca un pom de viaţă şi de moarte, a fost dedicat zeiţei, şi cunoscut sub numele de "Slava lui Banba”.
Celţii antici dădeau tisei şi alte titluri. Numele “Farmecele cunoaşterii” vorbeşte de la sine, şi numele de "Inelul regal", după cum se susţine, este legat de broşă, simbolizând schimbarea ciclurilor de existenţă.Conducătorii celţilor purtau broşă pentru ca ea le reamintea constant de inevitabilitatea morţii şi renaşterii ulterioare.Tisa a fost un simbol de schimbare a acestor cicluri. Moartea deschidea calea pentru reînvierea sufletului şi exsitenţa eternă. Druizii credeau că tisa poate înfrânge hotarele timpului.
În ritualurile druizilor tisa reprezinta un grad înalt de sacerdoţie, numită Ovat. Pentru iniţierea în Ovat pretendentul trebuia să treacă printr-o moarte simbolică, în scopul de a reînvia ca posesorul cunoştinţelor noi fără limite şi în afară de timp. Astfel, tisa devinea un mijloc de comunicare directă cu strămoşii şi un regat al spiritului, unde locuiau îngerii şi apărătorii, capabil de a ajuta fiecăruia dintre noi - dacă noi vom deschide sufletele noastre pentru a accepta acest ajutor.
Cu baghete din tisa magicienii preziceau viitorul, iar pe bară din tisa, pentru conservarea mai îndelungată, sculptau notiţe oghame. După expunerea corespunzătoare şi lustruirea, lemnul din tisa poate fi stocat de mii de ani, şi se consideră, că magia, întruchipată în note, va funcţiona atâta timp, cât există scriptura. Conform credinţelor antice, o forţă specială posedau tije şi toiaguri din tisă, deoarece datorită longevităţii lor, acestea transmiteaua puterea magică a spiritului de copac, atotputernicia zeilor şi voinţa proprietarului lor. Peste tot în lume s-au răspandit legende, în care atingerea toiagului din tisa sau lovitura cu sceptru ar putea duce la schimbări enorme - atât bune, cât şi rele. Aura mistică ce înconjura tisa amplifica şi mai mult încrederea în puterea lui magică. Iar apariţia prejudecăţilor era sprijinită de frica de moarte, inerentă tuturor oamenilor şi utilizarea tisei ca o armă şi otravă de moarte.
Tisa, după cum se spune, apără poarta între această viaţă şi viaţa în viitor, precum şi ne protejează de spiritele rele din alte lumi. Încă din antichitate, tisa, ca un copac sacru al nemuririi, se asociază cu locuri de înmormântare, unde copacul protejează şi curăţă morţii.
În Bretagne cred că rădăcinile tisei de la cimitir sunt conectate cu gurile morţilor, care se odihnesc în jurul copacului. Obiceiul străvechi, de a pune ramuri de tisa pe giulgiu omului decedat, se consideră un mijloc de protejare a sufletului nemuritor al mortului pe drumul spre lumea subterană. În Grecia şi Roma antice, tisa a fost dedicată lui Hecate, cultul căreia se extindea până la Scoţia. Poţiunea, bolborosind în cazanul celebru al vrăjitoarelor din opera lui Shakespeare "Macbeth", conţine vlăstari de tisa, "colectate în timpul eclipsei de lună". Unchiul lui Hamlet pentru a ucide regele, toarnă în urechea lui otrava, " tisa fatală dublu".
Pentru biserica creştină tisa a devenit copacul învierii - simbolul lui Isus Hristos, care s-a sculat din sicriu după crucificare. Tisa se află, de asemenea, sub controlul planetei Saturn, şi pentru că aceasta este asociată cu arcul şi săgeţi, tisa se asociază cu constelaţia zodiacală de Săgetator.
În multe legende, tisa reprezintă un simbol al iubirii nefericite, atunci când îndrăgostiţii sunt uniţi doar după moarte. Un exemplu este povestea despre o doamnă irlandeză Isolda, care s-a căsătorit cu regele Mark din Cornwall. Isolda nu-şi iubea soţul şi mama ei, ca să atragă fiica de soţ, a pregătit licoarea magică. Însă, în loc de Marc, licoarea a băut nepotul lui - Tristan. Tristan şi Isolda s-au îndrăgostit cu pasiune reciprocă, şi după mai multe despărţiri şi perepeţii ale soartei, ei au decedat, unindu-se în braţe.
Conform legendei, Tristan şi Isolda au fost înmormântaţi în Cornwall, în castelul Tintagel, chiar deasupra peşterii lui Merlin. După un an pe fiecare dintre morminte a crescut tisa. De trei ori regele Mark a tăiat copacii, şi de trei ori acestea au apărut din nou.În final, Mark a respins o astfel de răzbunare şi a permis copacilor să crească liber. Timpul a trecut, şi crengile acestora s-au împletit în aşa fel, că nimeni nu a reuşit să le separe.
132