Alternative educaţionale. Pedagogiile alternative. Partea II

PEDAGOGIA MONTESSORI

Maria Montessori, pedagog si medic italian, prima femeie medic a Italiei, a înfiintat în 1907 ''casa dei bambini'' pentru copiii de 2-6 ani ai caror parinti erau în cautare de lucru. ''Casa dei bambini'' similara gradinitei este o comunitate educativa care nu se substituie, ci completeaza si desavârseste educatia copilului în familie. Maria Montessori a prezentat în lucrarile sale ideile care au pus bazele pedagogiei Montessori. Ea considera copilul ''fiinta divina, dar neînteleasa''si afirma ca ar trebui ''sa nu-i educam pe copiii nostri pentru lumea de azi. Aceasta lume nu va mai exista când ei vor fi mari si nimic nu ne permite sa stim cum va fi lumea lor. Atunci sa-i învatam sa se adapteze''.

Pedagogia Montessori are drept principiu de baza educatia necesara, adecvata si continua-tendinte ale reformelor actuale din educatie care confirma ideile Mariei Montessori si le fac aplicabile în practica. Ca atare prin pedagogia Montessori se urmaresc promovarea drepturilor copilului, extinderea si intensificarea educatiei timpurii si educarea parintilor, formarea deprinderilor de activitate intelectuala intensa si continua, de adaptabilitate si de asumare a schimbarilor; cresterea rolului mediului educativ în ansamblul educatiei, în familie si în comunitate; educatia cosmica si cea ecologica care pregatesc generatiile urmatoare pentru extinderea relatiilor cu universul fizic si pentru asumarea unor responsabilitati de care poate sa depinda chiar viata umanitatii; educatia pentru libertate, pace, pentru schimbari pozitive asumate responsabil.

Într-o clasa Montessori copiii sunt pur si simplu absorbiti si foarte preocupati de propria activitate. Aproape toate lectiile sunt individuale, deci fiecare copil are de obicei un plan diferit de activitati pe care educatorul îl gândeste si îl pune în practica în functie de interesul si nivelul la care se afla copilul. Toate materialele din clasa sunt usor accesibile si la dispozitia copiilor, asezate pe rafturi joase. Copilul este liber sa aleaga dintre materialele care i s-au prezentat anterior si dupa ce termina de lucrat cu ele stie ca trebuie sa le aseze pe raft în acelasi loc si în aceleasi conditii, gata pentru urmatorul copil interesat de aceeasi activitate. Posibilitatea de a alege este un privilegiu pe care, din pacate, copilul din scoala traditionala nu îl are. În clasele Montessori copilul se poate misca liber dintr-o parte a clasei în alta, ascultând de propriul lui impuls interior. Cu timpul, exercitiul alegerii devine obisnuinta, adica se dezvolta capacitatea copilului de a lua decizii cu privire la propria persoana. Miscarea copiilor obisnuiti sa ia decizii pentru ei însisi devine o miscare inteligenta, cu scop si dictata de vointa, ba mai mult aceasta miscare merge împreuna cu cunoasterea si invatarea, fara ea acestea fiind nenaturale la vârsta copilariei.

Structura fizica a clasei Montessori.

Într-o clasa Montessori exista patru arii diferite:

1. Viata practica (practical life ) care cuprinde activitati practice legate de viata de zi cu zi. Toate acestea îl ajuta pe copil sa se adapteze noului mediu din clasa, sa îsi câstige independenta, sa îsi coordoneze miscarile si sa exerseze concentrarea atentiei.

2. Activitatile senzoriale care vizeaza dezvoltarea simturilor. La aceasta vârsta (3-6 ani) copilul exploreaza prin intermediul simturilor mediul în care traieste. Dezvoltarea lor conduce implicit la o cunoastere mai rafinata si la ascutirea inteligentei. Prin materialul senzorial Maria Montessori a pus concepte abstracte în forma concreta. Materialul senzorial vizeaza dezvoltarea fiecarui simt în parte prin izolarea lui de celelalte. Materialul senzorial pregateste copilul pentru observarea sistematica a mediului, primul pas care duce la mici descoperiri realizate în mod spontan.

3. Activitatile de limbaj care vizeaza, fireste. Dezvoltarea limbajului cu aspectele lui esentiale: vorbit, scris si citit.

4. Activitatile de matematica - se bazeaza pe materiale specifice, care respecta caracteristica vârstei, de a opera în plan concret, senzorial. Treptat, spre sfârsitul celui de-al treilea an în aceeasi clasa, se face trecerea la materiale care se elibereaza de încarcatura senzoriala, nu pentru ca asa spune metoda, ci pentru ca pur si simplu copilul realizeaza ca nu mai are nevoie de suportul concret, ca si-a însusit ideea.

Într-o clasa Montessori copiii sunt pe trei nivele de vârsta, între 3 si 6 ani. Copiii care au început anul acesta gradinita la 3 ani vor fi în aceeasi clasa înca doi ani de acum înainte. Acum sunt cei mai mici, peste doi ani vor fi cei mai mari. Un proces de crestere si dezvoltare pe care ei însisi îl sesizeaza cu mult entuziasm. În felul acesta relatiile dintre copii în cadrul orelor de program seamana mult mai mult cu viata din afara scolii, adica cu viata reala. Un alt aspect deosebit este faptul ca în clasa Montessori exista un singur exemplar al fiecarui material, ceea ce înseamna ca un singur copil poate desfasura activitatea care implica acel material. În mod implicit, daca un alt copil vrea sa foloseasca acelasi material va trebui sa astepte pâna ce colegul lui termina activitatea si asaza materialul înapoi pe raft. La începutul anului se creeaza conflicte, dar nu ia mult timp ca acceptarea sa devina obisnuinta. În mod indirect, se educa astfel respectul pentru lucrul altuia si rabdarea de a astepta sa-ti vina rândul.

Dat fiind faptul ca sistemul Montessori este în mod semnificativ diferit de cel traditional, se impune un anumit plan de educatie a parintilor care sunt, fireste, curiosi sa afle la ce anume le este expus copilul. În acelasi timp, o comunicare eficienta si consistenta cu parintii usureaza atât evolutia copilului cât si activitatea educatorului. Parintele si educatorul sunt ca cele doua vâsle ale unei barci. Daca se misca numai una sau daca actioneaza într-o directie diferita exista riscuri: fie ca barca sa se învârta în loc, fie ca în cel mai rau caz sa se rastoarne.