Câteva cuvinte despre partea poetică a zborului albinelor

Câteva cuvinte despre partea poetică a zborului albinelor

butuc obişnuit

Tot timpul este o senzaţie că eşti prezent la o sărbătoate veşnică, îmbătătoare şi surprinzătoare – porumbarul a înflorit. Mai târziu, el este urmărit de cireş, măr, scoruş. Se termină toată această splendoare cu câmpii galbene de păpădie care reiau ştafeta de primăvară. Mai târziu vine o scurtă pauză până la sfârşitul lunii iunie. Şi, din nou, cu o manifestare nouă, poate nu atât de strălucitoare şi vizibilă, dar mai subtilă şi rafinată se simfonia naturii include varietatea ierburilor, care se înlocuiesc reciproc săptămână dupa săptămână, care miră prin schimbarea continuă de culori şi forme graţioase. Dar pe fundalul unor lideri rapid succesivi ai acestei simfonii de vară se evedenţiază doi: muşcată de cîmp şi albăstriţa, care deţin laurii victoriei printre colegii lor mai puţin numeroşi până la căderea frunzelor. Iar în pădure la acea vreme domneşte pufuliţa - prietenul nostru vechi, Chamerion, stabilit comod pe marginea pădurii, pe poiene şi în luminişuri. El înlocuieşte pe nesimţite regina pădurilor şi a poienilor - zmeura, care sărbătoreşte mijlocul verii cu o podoabă de flori aproape neobservate, dar foarte graţioase şi delicate. Încet, culorile verii încep să se usuce, nuanţe de verde, de flori multicolore sunt înlocuite cu imagini de nuanţă galben-brună, a înflorit întârziat floarea grâului, şi pe scenă lent şi maiestuos păşeşte spilcuţa, care înviorează peisajul ofelit al verii cu înflorescenţa sa luminoasă de culoare galbenă, llipsită de petale,şi aduce o uşoară senzaţie de tristeţe dintr-un sentiment de toamnă iminentă. Dar, treptat, se usucă şi ea, nuanţe maro se afirmă peste toate întinderile ale câmpiilor automnale şi marginile pădurii; arunci o privire potolită înainte să accepţi apropierea vremii apăsătoare şi nu mai cauţi dovezi de ceea ce pentru şase luni lungi a plecat în neant, şi numai ca o răzişoară se aprinde pe aici şi pe acolo cu ultima felicitare, floarea de câmpie, care doar subliniază ireversibilitatea timpului şi ritmurile Mamei Natura, care aminteşte copiilor săi fără griji că legea ireversibilă a schimbării este severă şi nimănui nu este dat să o rupă. Cu toate acestea, urmărind-o cu înţelegere şi umilinţă, noi vom cunoaşte înţelepciunea supremă a lumii şi vom retrăi o bucurie mai adâncă, eternă care nu se termină cu ofelirea formelor exterioare de manifestare, dar care există într-o ardoare constantă şi este prezentă în orice anotimp, orice sezon. Şi iată că culorile aprinse ale primei zăpezi animă din nou monotonia stinsă şi bătută de vânturi şi ploi a culorilor plictisitoare şi inobservabile de toamnă. Şi începe povestea de iarnă ...

***

Câteva cuvinte despre partea poetică a zborului albinelor

butuc variat

Ea spunea că florile sunt întotdeauna o manifestare de ceva special. Noi le iubim, admirăm frumuseţea lor şi aroma, ne place prospeţimea lor plăcută şi splendoarea formei, perfecţiunea ei şi desăvârşirea. Şi cum n-ar fi orice floare, luxuriantă şi maiestuoasă sau abia vizibilă cu ochiul şi discretă, ea întotdeauna ne uimeste cu proprietăţile sale unice, aspectul său, combinaţia armonioasă de linii şi nuanţe. Noi suntem familiarizaţi cu aceste sentimente.

Dar Ea vorbea despre altceva, despre ceea că în flori este ceva, ce nu se află la suprafaţă, dar totuşi se manifestă, ascuns de la privirile din afară, şi este uşor accesibil, florile au un mister special, o taină. Şi secretul lor constă în faptul că fiecare floare în modul cel mai clar, direct şi complet exprimă pe deplin una dintre proprietăţile divine ale Creatorului . Ce ştim despre El? Reflecţiile luminei lui iniţiale ajung la conştiinţa noastră, dând naştere la o serie de imagini bizare şi fantastice. Şi cât de rare sunt aceste momente!

butuc giratoriu

Dar omul nu poate trăi fără El. Şi nimic în lume nu poate fără El. Cândva a fost altfel şi Omul îl cunoştea şi-şi amintea de El întotdeauna. Ei au fost prieteni, au cooperat, au fost uniţi. Dar au trecut acele vremuri. Omul şi-a uitat rădăcinile. El rătăceşte prin întuneric la noroc. Şi ce face un tată iubitor? Oare el nu a lăsat omului un indiciu în această lume materială dură, care a absorbit aproape toată conştiinţa lui? A lăsat, bineînţeles… El i-a lăsat lumea sa vie, ce slăveşte Creatorul prin formele sale. Dar cel mai preţios cadou este o floare. Ei sunt expresia directă fizică a Creatorului, al oricărei din părţile şi proprietăţile lui. Deoarece în lumea fizică, orice formă exprimă un lucru, o caracteristică, un fel de proprietate şi de calitate. Nu este uşor să experimentezi toată plenitudinea lumii fizice. Cu atât mai mult, omului modern. Dar, treptat, pas după pas, percepând manifestările lui, omul poate găsi calea spre desăvîrşire. Şi va veni cândva o zi când el va atinge această desăvîrşire, complect exercitată de El şi va găsi o lume nouă şi va percepe bucuria nouă a Creaţiei şi Existenţei. Şi totuşi omul a păstrat speranţa. Şi această speranţă sunt florii. Ei sunt farurile noastre şi luminiţe conducătoare spre lumina ce le-a creat. Prin intermediul lor putem veni în contact direct cu gândul Lui, cu El însuşi. Şi aceasta e întotdeauna alături de noi, mereu este aici. Este necesar doar să putem vedea aceasta, simţi şi percepe. Despre aceasta ne-a spus Ea – Cea, care a venit să ne ajute să ieşim din întuneric şi confuzie. Pentru că Ea întotdeauna este cu El, pentru că El şi Ea sunt Unul, deşi aici fenomenul este separat. Dar aceasta este doar pentru privirea externă. O inimă sinceră vede lucrurile diferit, pentru această inimă ei sunt Unul. Şi este aşa.

capcana pentru roiuri plecate

Odată eroul nostru s-a gândit despre esenţa muncii albinilor. El stătea într-o baie caldă şi încerca să se relaxeze, să ajungă la liniştea cea mai profundă a trupului său. Şi el a ajuns la o înţelegere. Florile sunt mesagerii Creatorului, ochii şi zîmbetul lui în lumea noastră. Iar nectarul, pe care îl produc? Este dulceaţa Lui, Ambrosia lui , condensată în suc aromatic de fericire netulburată. Esenţa însăşi, sucul pămîntului - bunătatea lumii fizice. Albinele colectează această licoare divină, transformând-o într-o grosime de miere vâscoasă parfumată. Şi noi o mâncăm. Şi ce se întîmplă în timpul ăsta? Se întâmplă iată ce. Mierea nu este doar o substanţă, ci energia condensată a pământului, a ritmurilor acestuia, vibraţiilor lui, este concentraţia ritmului cel mai principal al Vieţii, ce ne se manifestă prin flori. Şi când mierea pătrunde în trupul nostru, celulele noastre percep aceste ritmuri, aceste vibraţii. Accepîndu-le, ele încep sa vibreze, oscileze la unison, fiind infectate de acestea. În acest fel, noi percepem esenţa dătătoare de viaţă a ritmurilor de pământ la nivelul celular, acceptăm mesajul Creatorului, încorporat în ei. Şi percepem în mod direct, ocolind complexitatea minţii şi sentimentelor amestecate. Şi ne vindecăm. Se vindecă trupul, care a intrat în ritmul corect al Vieţii, Universului, şi Creatorului. La noi se întorc puterea şi proprietăţile, îngropate sub un obrocul agravărilor şi complicaţii denaturate, deformărilor de circumstanţe de zi cu zi. Noi ne conectăm direct cu esenţa sănătăţii. Ne vindecăm într-adevăr, deci, obţinem integritatea originală. Liberă şi independentă de alte faţete ale vieţii noastre. La noi începe să crească un nou început, întreg şi fericit, pentru că acum nu se hrăneşte cu surogate şi înlocuitori, dar cu mîncare adevărată, ambrozie reală, creată de Creator pentru vindecarea noastră. Şi pe lîngă aceasta, prin miere, prin această sursă minunată a vieţii, suntem în contact cu lumea din jurul nostru, cu pământul, care a hrănit şi a udat florile, care au dat nectar albinelor. Şi aşa devinim din nou copiii Pămîntului, deoarece recăpătăm contactul cu ea, pierdut cândva. Şi bucuria de restabilire a unităţii cuprinde întreaga noastră fiinţă, umplând cu un nou sens întreaga noastră existenţa.

Aşa se restabileşte Familia divină: Omul Fiu se întoarce la Mama Pământ, şi, prin ea - la Tatăl Ceresc. Şi se renaşte unitatea.

O. Safronov.