MOLDOVENII.MD

Sacrul și profanul: două culturi ale relației cu lumea

Atunci când omul modern citește despre faptul că grecii antici vedeau în crânguri prezența nimfelor, slavii lăsau daruri spiritelor râurilor, iar multe popoare considerau munții, arborii și izvoarele drept locuri sacre, aceste credințe îi par adesea expresii ale unei gândiri naive, apărute din lipsa cunoașterii științifice. Din perspectiva rațională, asemenea reprezentări pot părea relicve ale trecutului, o formă de arhaism cultural rămasă departe în urmă.

Însă dacă schimbăm pentru o clipă perspectiva și încercăm să privim lumea prin ochii strămoșilor noștri, imaginea devine mult mai puțin univocă. Pentru un locuitor al Greciei antice, al Rusiei precreștine sau al oricărei comunități tradiționale, straniu ar părea, dimpotrivă, omul contemporan. Cum poți să privești pădurea exclusiv ca pe lemn, râul — ca pe o resursă de apă, iar pământul — ca pe un obiect al exploatării economice? Cum poți măsura valoarea naturii doar prin utilitatea ei pentru om? Din perspectiva purtătorului unei viziuni sacre asupra lumii, tocmai o asemenea atitudine ar putea părea semnul pierderii unei capacități esențiale — aceea de a simți legătura cu lumea din jur.

De-a lungul mileniilor, omenirea a dezvoltat două mari modele de percepere a realității. Unul poate fi numit, convențional, sacru, iar celălalt — profan sau rațional. Între ele a apărut adesea neînțelegere. Fiecare parte a văzut în cealaltă semne de primitivism sau chiar o anumită formă de sălbăticie. Omul rațional putea considera vechile ritualuri drept un ansamblu de superstiții, iar purtătorul culturii tradiționale putea vedea sălbăticie în capacitatea de a distruge fără regret pădurile, de a seca râurile sau de a transforma pământul exclusiv într-o sursă de profit. Fiecare epocă are tendința de a se considera vârful dezvoltării și de a privi alte epoci prin prisma propriilor valori.

Totuși, dacă privim istoria culturii și a naturii prin ochii etnobiologiei, devine evident că ambele modele reprezintă modalități complexe și coerente de organizare a vieții umane. Nu avem în față o luptă între rațional și irațional, ci două forme diferite de înțelegere a lumii.

Pentru omul tradițional, natura nu era niciodată doar un ansamblu de obiecte fizice. Pădurea nu era doar pădure, râul — doar râu, iar muntele — doar o formațiune geologică. Toate erau incluse într-un sistem de relații, sensuri și responsabilități. Omul nu se percepea ca stăpân al lumii, ci ca participant la un mare sistem viu, din care făcea parte. Tocmai de aceea multe obiecte naturale primeau statut sacru.

Astăzi se consideră adesea că o asemenea atitudine se baza pe credința în spirite, zei sau forțe supranaturale. Însă în spatele limbajului mitologic se ascundea o anumită cultură a interacțiunii cu natura. O pădure sacră nu era doar un obiect religios. Era un loc față de care oamenii manifestau grijă. Un izvor sacru cerea respect și atenție. Râul era perceput nu ca resursă, ci ca participant la viața comună a comunității. Cu alte cuvinte, multe forme ale ceea ce astăzi numim responsabilitate ecologică existau în trecut sub forma culturii sacre.

Este interesant că multe idei ecologice contemporane se dovedesc surprinzător de apropiate de această percepție a lumii. Atunci când astăzi se vorbește despre necesitatea conservării biodiversității, protejării pădurilor bătrâne, îngrijirii resurselor de apă sau restaurării ecosistemelor afectate, în spatele acestor inițiative se află înțelegerea valorii naturii ca ceva mai mult decât o simplă sursă de profit material. Desigur, ecologia modernă explică acest lucru prin limbajul științei, nu prin cel al mitului. Dar însăși ideea unei atitudini respectuoase față de lumea vie se dovedește, în multe privințe, consonantă cu principiile pe care culturile tradiționale le exprimau prin noțiunea de sacru.

Un exemplu bun al complexității gândirii tradiționale poate fi sărbătoarea de Ivan Kupala. Omului modern, multe dintre elementele ei îi par un ansamblu de superstiții frumoase, dar lipsite de sens. Tinerii sar peste focuri, dansează în horă, caută floarea de ferigă, care, după cum știm din botanica modernă, nu înflorește deloc, cântă, se scaldă în râuri și lacuri, cred în spiritele pădurii și ale apei.

Însă dacă privim mai adânc, apare întrebarea: a fost oare totul doar o fantezie naivă?

Este posibil ca în fața noastră să fie unul dintre exemplele prin care cultura tradițională știa să rezolve sarcini sociale complexe prin limbajul imaginilor. Noaptea de Kupala cădea în perioada de maximă înflorire a naturii, când se încheia o etapă importantă a ciclului agricol și începea timpul abundenței de vară. Tocmai atunci tinerii primeau posibilitatea de a comunica liber, de a se cunoaște și de a-și alege viitorii soți. Sub acoperirea poveștilor despre floarea magică de ferigă, a căutării minunilor și a tainelor pădurii, se creau de fapt condițiile pentru formarea noilor familii.

Din punctul de vedere al sociologului, demografului sau antropologului modern, se poate spune că asemenea sărbători contribuiau la stabilitatea comunității și la reproducerea populației. Dar dacă cineva ar fi încercat să le explice adolescenților aceste sarcini prin raționamente despre demografie, stabilitate socială sau interesele pe termen lung ale comunității, cu greu ar fi trezit în ei un mare interes. Cultura tradițională rezolva această problemă altfel. Ea transforma procesele importante pentru societate într-o sărbătoare frumoasă, plină de romantism, muzică, taină și sentimentul miracolului.

În acest sens, mitul florii de ferigă nu apare ca o greșeală a oamenilor vechi, ci ca un fel de instrument cultural. Căci tinerii găseau într-adevăr în pădure nu floarea de ferigă, ci o descoperire mult mai importantă — unul pe celălalt. Iar acest lucru era, în cele din urmă, esențial pentru viitorul comunității.

Un asemenea exemplu arată că în spatele multor ritualuri vechi puteau sta nu reprezentări primitive, ci experiența complexă a generațiilor. Doar că această experiență era transmisă nu prin manuale, grafice și formule, ci prin simboluri, legende, cântece și sărbători. Civilizația modernă preferă limbajul științei. Cultura tradițională prefera limbajul imaginilor. Dar, în ambele cazuri, era vorba adesea despre aceleași întrebări fundamentale — păstrarea vieții, stabilitatea societății și relațiile armonioase dintre om, natură și generațiile viitoare.

Aceasta nu înseamnă deloc că strămoșii noștri erau ecologiști în sensul modern al cuvântului. Ei nu știau despre schimbările climatice, biodiversitate sau funcționarea ecosistemelor. Dar aveau o cultură a relației cu natura, formată timp de milenii prin observații și experiență practică. Limbajul lor era limbajul simbolurilor, legendelor și ritualurilor, însă în spatele lui se afla înțelegerea faptului că omul nu există separat de mediul înconjurător.

În același timp, ar fi o greșeală să idealizăm viziunea sacră asupra lumii. Tocmai gândirea rațională a oferit omenirii știința, medicina, tehnologiile moderne și capacitatea de a înțelege mecanismele reale ale proceselor naturale. Datorită ei am învățat să vedem structura lumii mult mai profund decât era accesibil culturilor vechi. Gândirea profană a devenit o etapă esențială în dezvoltarea civilizației.

Problema apare doar atunci când una dintre sisteme începe să se considere singura corectă. Atunci când omul rațional vede în cultura tradițională exclusiv superstiții, riscă să nu observe experiența acumulată de-a lungul secolelor în interacțiunea cu natura. Atunci când adeptul abordării sacre respinge știința și cunoașterea modernă, se lipsește de instrumentele înțelegerii structurii reale a lumii.

Din perspectiva etnobiologiei, este deosebit de important să înțelegem că sacrul și profanul nu reprezintă o luptă între adevăr și eroare, ci moduri diferite de a înțelege aceeași lume. Un limbaj descrie relația dintre om și natură prin simboluri, mituri și ritualuri. Celălalt — prin concepte științifice, cercetări și fapte. Dar, în multe cazuri, ele vorbesc despre aceleași lucruri fundamentale: interconectarea lumii vii, dependența omului de mediul înconjurător și necesitatea unei atitudini respectuoase față de acesta.

Poate tocmai de aceea gândirea ecologică modernă devine tot mai des un fel de pod între cele două imagini ale lumii. Fără a reveni literalmente la miturile vechi, ea redescoperă unele principii care erau bine cunoscute culturilor tradiționale: lumea reprezintă un sistem unic, iar omul nu este un observator exterior, ci parte a acestuia.

Anume astfel de teme sunt importante pentru ecology.md, deoarece ecologia nu înseamnă doar discuții despre poluare, climă sau conservarea unor specii. Ea este și o discuție despre cultura gândirii, despre felul în care omul percepe natura: ca pe o resursă exterioară sau ca pe un sistem viu din care face parte. În acest sens, criza ecologică se dovedește adesea a fi nu doar o criză a mediului, ci și o criză a viziunii asupra lumii.

Concluzia principală este că nici omul vechi nu era un sălbatic naiv, nici omul modern nu este culmea definitivă a înțelepciunii. Fiecare privește lumea prin lentilele culturale ale epocii sale. Iar dacă renunțăm la obiceiul de a considera un alt sistem de viziuni drept semn de înapoiere, devine vizibil că și sacrul, și profanul încearcă să răspundă la una și aceeași întrebare: cum poate omul să trăiască în lume astfel încât să păstreze armonia dintre propria dezvoltare și natura care îl înconjoară.

Poate că tocmai în aceasta constă astăzi cea mai valoroasă lecție a istoriei. Viitorul nu cere alegerea între sacru și profan. El cere înțelegerea faptului că, în spatele a două limbaje diferite de descriere a realității, se ascunde adesea aceeași nevoie — de a învăța să trăim în lume nu ca stăpâni și nu ca supuși, ci ca participanți responsabili ai marelui sistem al vieții. Și, poate, anume aici înțelepciunea veche și știința modernă încep, pentru prima dată după mult timp, să vorbească într-un limbaj surprinzător de asemănător.