MOLDOVENII.MD

Cronica schimbărilor. Semnalele viitorului. Contururile unei noi civilizații. Partea IV. Natura nu mai este suficient doar să fie protejată — ea va trebui restaurată

Când, în secolul XX, omenirea a început să se gândească serios la conservarea naturii, răspunsul părea evident. Era necesar să fie identificate cele mai valoroase teritorii, să fie instituit un regim special de protecție pentru acestea și să fie limitată activitatea umană. Așa au apărut parcurile naționale, rezervațiile naturale și ariile protejate. Această idee părea atât de logică, încât timp de decenii aproape că nu a fost pusă sub semnul întrebării. Dacă ceva este protejat, înseamnă că se va păstra. Dacă distrugerea încetează, natura va putea continua să existe. Pentru acea perioadă, aceasta a fost o realizare enormă. Milioane de hectare de păduri, mlaștini, stepe și teritorii montane au primit șansa de a evita soarta multor ecosisteme dispărute.

Dar secolul XXI a demonstrat treptat că simpla protecție nu mai este suficientă. S-a dovedit că o parte semnificativă a lumii naturale a fost modificată atât de profund, încât simpla încetare a intervenției umane nu duce întotdeauna la refacere. Mlaștinile desecate nu se transformă automat în sisteme naturale vii de zone umede. Râurile închise în albii de beton nu încep singure să revină la starea lor naturală. Pădurile dispărute nu apar din nou în câțiva ani. Lumea s-a confruntat cu o nouă realitate: multe dintre lucrurile pierdute nu mai pot fi doar conservate, deoarece ele deja au fost pierdute. Ele trebuie restaurate.

Tocmai de aceea, în ultimii ani, se aude tot mai des un cuvânt care până nu demult era folosit mai ales în comunitatea profesională a ecologilor — restaurarea. Nu este vorba despre schimbări cosmetice și nici despre acțiuni simbolice de plantare a copacilor. Restaurarea ecosistemelor înseamnă readucerea conștientă a proceselor naturale acolo unde acestea au fost perturbate. Poate fi vorba despre revenirea apei pe terenurile desecate, refacerea luncilor râurilor, reintroducerea speciilor locale de plante sau crearea condițiilor pentru restabilirea diversității naturale. Practic, omenirea începe pentru prima dată să privească natura nu doar ca pe un obiect al protecției, ci și ca pe un obiect al restaurării.

Este interesant faptul că această abordare reflectă o schimbare culturală mult mai amplă. Mult timp, progresul a fost asociat în primul rând cu construirea a ceva nou. Orașele noi, drumurile noi, tehnologiile noi erau percepute ca simboluri ale evoluției. Astăzi apare tot mai des o altă idee. Dezvoltarea nu constă doar în crearea unor lucruri noi, ci și în revenirea la ceea ce a fost distrus. Acest lucru se referă nu doar la natură. Procese similare au loc în arhitectură, cultură, mediul urban și chiar în economie. În locul extinderii nesfârșite, o valoare tot mai mare o capătă capacitatea de a restaura și de a păstra.

Deosebit de interesant este faptul că restaurarea naturii se transformă treptat dintr-o inițiativă ecologică locală într-unul dintre cele mai mari proiecte internaționale ale secolului XXI. Statele adoptă programe de restaurare a ecosistemelor, organizațiile internaționale elaborează obiective pe termen lung, iar oamenii de știință vorbesc tot mai des despre faptul că starea mediului natural devine unul dintre cei mai importanți factori ai rezilienței societății. Tot mai mulți oameni încep să perceapă pădurile, mlaștinile, văile râurilor și zonele de coastă nu ca pe spații goale între localități, ci ca pe o infrastructură fără de care nu poate fi asigurată calitatea vieții.

Într-un anumit sens, aceasta înseamnă apariția unei perspective complet noi asupra relației dintre om și natură. Dacă protecția naturii pornea de la ideea limitării prejudiciului, restaurarea pornește de la ideea responsabilității active. Nu mai este suficient doar să nu distrugem. Apare înțelegerea faptului că, în unele cazuri, este necesar să corectăm consecințele deciziilor luate în trecut. Aceasta este o nouă logică, care în urmă cu câteva decenii părea prea ambițioasă, iar astăzi devine parte a politicilor de stat și a acordurilor internaționale.

Dar poate că întrebarea principală nici măcar nu ține doar de ecologie. Istoria restaurării naturii arată cum se schimbă însăși viziunea asupra viitorului. Mult timp, oamenii au crezut că dezvoltarea este întotdeauna legată de valorificarea unor noi spații și resurse. Acum apare tot mai des o altă idee: progresul adevărat poate consta nu doar în construirea a ceva nou, ci și în readucerea a ceea ce a fost pierdut.

Tocmai de aceea, restaurarea naturii devine unul dintre cele mai importante simboluri ale epocii noastre. Ea arată că omenirea începe să privească planeta nu ca pe un depozit de resurse și nici ca pe un muzeu care trebuie protejat de orice atingere. Tot mai mult, Pământul este perceput ca o casă vie, pentru starea căreia oamenii poartă responsabilitate.

Dar dacă omenirea începe să restaureze ecosistemele, apare următoarea întrebare.

Cine știe cel mai bine cum să trăiască alături de natură fără a o distruge?

Și poate lumea modernă să învețe ceva de la acele popoare și culturi care au păstrat această legătură timp de secole?

Anume spre această idee ne va conduce următorul capitol.

Pentru că în secolul XXI, popoarele indigene devin în mod neașteptat participanți la guvernarea globală a planetei.

Continuarea — în partea a cincea a „Cronicii schimbărilor”.

Autor: Валерий Катрук

Citiți toate părțile: Partea 1, Partea 2, Partea 3, Partea 4, Partea 5, Partea 6