Cu clipul în gură. Își vor păstra oare oamenii abilitatea de a scrie, citi, vorbi?

La început a fost Cuvîntul. La sfîrșit va fi video-ul. Omul literal se transformă fulgerător în omul digital

Noi cu toții devenim digitali, deși biologic parcă am mai fi aceiași oameni. Treptat, imaginea ucide textul. Este oare necesară abilitatea de a scrie, - nici nu mai spun ”fără greșeli”, - în lumea modernă? Da abilitatea de a citi și vorbi coerent? La ce ne trebuie literele și cuvintele, dacă putem arăta și vizualiza orice cu ajutorul gadgeturilor?

În ultimul an, năruirea civilizațiilor se resimte parcă mai puternic. Și nu doar din cunoscutele cauze medicinale. În lume există un volum de informații fără precedent, dincolo de standardele tuturor epocilor precedente. Ele nu ne fac mai deștepți, nu clarifică, ci umbresc problemele reale. Și tot mai des aceste informații ajung la noi în forma unor imagini vesele ( sau nu prea) și spoturi video, care elimină literele și cuvintele. Cartea și caietul, agenda și biblioteca personală s-au transformat în smartphone, ca vulpea în rață din opera scriitorului rus, uitat azi, Mamin-Sibireac.

Problema e că să arăți nu întotdeauna înseamnă să povestești. Și foarte des nu înseamnă să vezi și să înțelegi.

De cel puțin 15 ani, în lume are loc atacul în creștere al vizualului asupra textului. Prezentările cu imagini, poveștile și spoturile video înlocuiesc textele coerente, reduc la zero însăși capacitatea oamenilor de a formula ideile în formă orală sau scrisă. Face impresia, că în toată lumea judecata sănătoasă a plecat departe și nu dorește să revină.

Te-au obosit imaginile – ia un podcast în urechi. Văzul se odihnește, lucrează auzul, și oricum nu trebuie să citești.

Apropo, cineva ține minte că inițial YouTube a fost conceput pentru a-ți putea face cunoștințe în rețea? Acum el este concomitent mass-media în toate direcțiile, sală de clasă, serviciu muzical, cerc mondial de activitate artistică, tribună politică și locul de depozitare a deșeurilor video.

Savanții ne explică că în prezent oamenii au o ”conștiință de clip”. Asta pentru că viața s-a accelerat și oamenii nu au timp să citească și să-și concentreze atenția. Așa-s de ocupați. Mereu nu le ajunge timp pentru nimic.

Dar conștiința individuală nu poate fi una de clip. Pentru ca ea să apară, e nevoie de timp și de efort personal. De clip poate fi doar inconștientul colectiv, hype-ul general și psihoza.

Imaginile incoerente cu o viteză înfricoșătoare se perindă în fața ochilor celor care nu înțeleg nimic, buimăciți fiind de interminabilul șir de imagini video. Ochii se împăienjenesc.

Literele păstrate în mod miraculos, cuvintele în formă de propoziții și propozițiile în formă de texte au căpătat parametri nemaivăzuți anterior și criterii de evaluare noi: profunzimea vizualizării (că doar acum noi nu citim textele, noi le ”vizualizăm”!) și timpul necesar citirii.

Oamenii au început să aprecieze textele în categorii de timp și spațiu, dar nu metafizic, ci literal. Nu în categorii de veșnicie și infinit, da în metri și secunde.

În cel mai serios mod noi măsurăm, cu ajutorul acelorași algoritmi, ”pînă unde” a vizualizat un text sau altul fiecare om. Adică nu, nu fiecare om, desigur. Azi nu oamenii citesc sau privesc. Nu există oameni, există ”utilizatori”.

Multe site-uri sau agregatori de texte scriu chiar sub fiecare text: «2 minute pentru lectură», «1 minut pentru lectură». Dar texte cu inscripția «15 minute pentru lectură» nu veți găsi pe aceste site-uri. E prea mult. Cum poți pierde 15 minute pentru lectură, dacă în jur există sumedenie de video-uri interesante, dacă și tu poți încărca ceva, ca să nu te pierzi în această lume a bloggerilor și influențatorilor?

Pe ce ecran ați parcurs romanul lui Tolstoi (apropo, care anume, ele-s așa de multe, la naiba!) «Război și pace»? Ai reușit oare să citești în 5 minute broșura «Întregul Kant în 5 minute»?

Și dacă da, putem spune că acum cunoști măcar unele idei ale lui Kant, bolta înstelată deasupra capului și legea moralității din noi? Ni întreba la ce bun. Divorțul dintre Buzova și Dava este mult mai interesant.

Mai că pe primul loc la producerea și păstrarea vorbirii scrise în această lume nouă îl ocupă Facebook. Aici mai poți vedea încă texte lungi, înfocate, fără alineate. (Cine se va purta rău, ca pedeapsă să numere alineatele din «Pomenirea lui Finnegans» de Joys ). Aceste comentarii, uneori sclipitoare și spirituale, dar de cele mai multe ori pline de ură animalică și refuzul persistent de a înțelege ce e scris în textul inițial. Aceste încercări de a înțelege cumva imaginile fugitive ale vieții. Să-ți exprimi propria, - vai!, - atitudine față de ele nu cu o interjecție sau un smiley, da ceva mai pe larg.

Comunicarea vie – principala distracție de bucătărie a oamenilor sovietici, - azi este înlocuită cu mesaje. În ele ne perfecționăm limbajul de dialog scris. Dar și aici poți să nu te trudești să tastezi literele ( căci este și o muncă fizică grea, nu doar mentală), ci să trimiți un mesaj vocal sau una dintre numeroasele și expresivele emozy, pentru toate cazurile vieții.

La ce bun ne trebuiesc aceste texte, mai bine odată să vezi, decît de 100 de ori să auzi și odată să citești ?

Pentru a fi în continuare oameni. Adică, nu doar animale, ci animale conștiente. Este important să scriem și să citim, deoarece aceasta înseamnă să-ți poți formula gîndurile și să-ți poți exprima atitudinea față de lucruri, obiecte și fenomene.

Formula lui Deskartes ”cogito ergo sum” ( cuget, deci exist), face ca omul să fie om. Evident, poți cugeta și prin imagini artistice. Dar în arta plastică, în teatru, în cinematografie și chiar în fotografia artistică autorii acestor ”imagini” le creează pe aceeași bază fundamentală originală, ca și textele. Nu este o reproducere literalmente, mecanică, tehnologică a unui fragment din lumea înconjurătoare, ci mereu propria viziune a omului. Sau o imagine vizuală născocită, care în realitate nu există în această formă.

Nici măcar să scrii un text manual sau prin tastarea claviaturii nu este la fel. Noi întotdeauna nu scriem textul pur și simplu, da îl rostim în minte în clipa sau cu puțin înainte de a-l scrie.

Orice text vine din interiorul nostru. Orice video este o realitate exterioară nouă, chiar dacă este completată de reflecțiile noastre. Între autoportretul unui pictor și un selfie pe iPhone este o enormă diferență semantică. Autoportretul pictorului este modul cum el se vede pe sine. Propria fotografiere cu smartphone-ul este modul cum vede gadgetul persoana care apasă pe buton în timp ce ține sacrul obiect în fața sa.

Noi putem spune multe prin imagini. Uneori nu mai puțin ca prin cuvinte. Dar noi nu putem gîndi prin imagini. Noi gîndim în exclusivitate prin cuvintele care leagă aceste imagini în propria noastră închipuire despre tot ce există. Abilitatea de a scrie și a vorbi este abilitatea de a gîndi. Am putea, cum a făcut Rodin, să descriem un cugetător în forma unei sculpturi, însă ea oricum nu ne va transmite procesul, nici rezultatul cugetării omului concret. Noi așa și nu vom afla rezultatul cugetărilor lui.

Prin faptul că nu mai citim și nu mai scriem texte coerente, inteligente noi pe neobservate ne transformăm treptat în alte ființe biologice. Spre exemplu, aproape că ne-am și dezvățat să socotim în minte – la ce bun, dacă azi calculatoarele-s așa de accesibile, fie ele în sine, fie în telefon sau notebook. Deocamdată, nu putem spune dacă în lumea imaginilor noi vom fi mai buni sau mai răi. Dar că vom fi altfel – cu siguranță.

Și nu se știe, este acesta un progres sau o degradare.

Semion Novoprudschii

Sursa: noi.md