Dacă copilul are probleme, închide gura și deschide brațele

O prietenă mi-a povestit recent despre o scenă oribilă care a avut loc în casa lor după ce fiica ei a recunoscut că este însărcinată. Au existat reproșuri, acuzații de genul: "Cum ai putut să ne faci una ca asta?" și așa mai departe. Mă durea inima pentru ei: și pentru părinți, și pentru fiică. Și în orice situație similară, singurul lucru care îmi vine în minte este sfatul mamei mele. Mama spunea mereu: "Dacă copilul are probleme, închide gura și deschide brațele".

Întotdeauna am încercat să urmez acest sfat cînd mi-am crescut copiii. A fost greu, pentru că mi-e greu să-mi țin limba după dinți și nu sînt prea răbdătoare.

Îmi amintesc cînd fiica mea cea mai mare avea 4 ani, a scăpat o lampă în dormitor. Cînd am văzut asta, am început să-i citesc o morală cu furie despre faptul că această lampă este foarte scumpă și veche, că a fost transmisă în familia noastră din generație în generație și că ar trebui să fie mai atentă... dar apoi am observat frica din ochii ei. Erau larg deschiși, iar buzele ei tremurau. A făcut un pas înapoi. Și mi-am amintit de cuvintele mamei mele. M-am oprit în mijlocul propoziției și mi-am întins mîinile către fiica mea.

Mi-a zburat în brațe cu cuvintele "Iartă-mă, iartă-mă, mamă", care s-au amestecat cu plînsul ei. Ne-am așezat pe pat și am rămas mult timp așa îmbrățișate. Mă simțeam groaznic pentru că mi-am speriat fiica și aproape am făcut-o să creadă că lampa era mai scumpă pentru mine…

"Și tu iartă-mă", i-am spus fiicei mele. - ești mai scumpă decît această lampă. Mă bucur că nu te-ai tăiat".

Această experiență m-a învățat că este mai bine să-mi țin limba după dinți decît să-mi pară rău și să încerc să-mi iau cuvintele înapoi.

Cînd copiii mei au devenit adolescenți, au existat mai multe situații în care trebuia să practic înțelepciunea mamei mele: probleme cu prietenii, note, comportament... dar cuvintele mamei mele m-au salvat mereu de sarcasm, mînie și severitate excesivă. Copiii mei nu s-au temut niciodată de mine și nu au încercat să se apere de mine, pentru că nu i-am acuzat niciodată de nimic. Întotdeauna ne gîndeam cu ei "ce putem face în această situație", în loc să ne blocăm la "cum am ajuns într-o astfel de situație".

Recent, fiica mea a venit în bucătărie și mi-a spus: "Mamă, am făcut o prostie...".

Am discutat problema, iar apoi ne-am îmbrățișat strîns, strîns.