Dacă copilul plânge

Dacă copilul plânge

Ce să facem şi ce să nu facem, dacă copilul plânge tare. O frică neaşteptată, rănirea genunchiului sau o insultă bruscă. Scriu aici "mama", dar cele scrise se referă şi la orice adult apropiat.

În primul rând, ce să nu facem. Să nu vorbim deloc. Absolut. Nici un fel de „vino la mine; eu te voi jeli” sau „of-of-of” sau „mititelul meu”. Nici un fel de întrebări despre cum s-a întâmplat, cum a căzut şi unde îl doare. Tăcere. Cuvintele dau copilului o povară suplimentară asupra creierului într-o situaţie în care acesta este deja supraîncărcat.

De asemenea, nu trebuie imediat să ungeţi sau să suflaţi pe rană ( excepţii fac hemoragii arteriale, evident), să-l legănaţi intens, să-i daţi jucării sau bomboane. Ca să nu provocaţi o criza de isterie. Permiteţi copilului să-şi descărcă creierul, să învingă situaţia neplăcută, să se ocupe de tot de sine stătător.

Ce ajută la orice vârstă:

1. Îmbrăţişări puternice, care înlătură problema, o dea deoparte. Metafora de "mama-pătură." Moale, caldă, sigură, natală. Înfăşuraţi copilul în sine ca într-o pătură. "Tare", pentru că la mama mâinile deseori tremură din cauza nervilor, şi dacă nu-l strângeţi tare, fiorii se simt.

2. Reglaţi respiraţia dvs. Respiraţii adânci, regulate, netede. Observaţi cât de mult respiraţia se întrerupe; reglarea respiraţie ajută să se calmeze, şi, cel mai important lucru, copilul sincronizează, în cele din urmă, respiraţia lui cu cea a mamei, şi, de asemenea, se calmează.

3. Puteţi legăna copilul într-un ritm cu respiraţie, netezindu-l pe spate, simultan. Încet, pentru a nu-l sustrage de la lucru important de care copilul este ocupat – analiza accidentului.

Puteţi cânta, cântecul este asemănător cu exerciţii respiratoare şi ajută la reglarea respiraţiei.

4.Când respiraţia va deveni regulată, examinaţi situaţia. Analizaţi cum s-a petrecut accidentul.

5.Povestiţi cum totul s-a petrecut. Puteţi s-o faceţi de multe ori: numai fapte.
Copiii mai mari pot relata şi singuri. În fine stresul va fi eliminat

6. Atunci când copilul s-a împăcat cu cele petrecute şi numai atunci, analizaţi accidentul. Ce s-ar putea fi evitat. La această etapă treceţi când copilul şi-a înfruntat emoţiile. Nu are sens să spunem "nu fă asta" sau "unde ţi-au fost ochii!" - Închideţi gura şi păstraţi-o închisă până când copilul nu se va calma şi nu va povesti singur ce i s-a întâmplat, care sunt erorile şi cum trebui să le corecteze.
Acest proces durează de la o oră până la secunde, copiii mai mari îl efectuează în interior şi de sine stătător. A deranja pe copil cu vorbe, a deplânge/ a nu deplânge, fără a comenta cele petrecute, poate avea consecinţe psihologice.

În metoda descrisă de mai sus, copilul însuşeşte auto-controlul, dezvoltă propriile metode de analiză şi de rezolvare a problemelor. Adulţii ajută numai ca un fundal, nu interceptează gestiunea şi controlul, ci doar oferă sprijinul emoţional. Între timp, cu ajutorul acestui sprijin, copilul învaţă să se descurcă de sine stătător cu durerea, analizează situaţia, caută căi de ieşire. Copilul procedează ca un manager al situaţiei, un boss, un adult, care sprijină cadrele.

Este probabil, că copilul se va calma şi singur, dacă adultul cu o voce calmă îi va explica că totul este în ordine. Dar este un rezultat pe termen scurt. Nu copilul s-a calmat singur, ci adultul l-a calmat. Lecţie pentru viitor: "Nu au încredere în mine, eu sunt încă mic, eu nu decid".

În plus, copilul poate s-a oprit din plâns, dar stresul nu a fost eliminat. Acumularea stresului poate cauza probleme, inclusiv cele psihologice, şi maladii (de exemplu, cardiace) în viitor.

Iar declaraţii de tip "nu este teribil, rana nu este gravă" mă afectează mult. De ce trebuie să-i spunem aceste lucruri? Copilul singur ar trebui, în opinia mea, să facă această sugestie, în funcţie de gravitatea situaţiei. Uneori, situaţia pare gravă, şi ar trebui să respectăm această afirmaţie. Vreau să învăţ copilul dvs. să evalueze situaţia la capitolul „gravitate”şi să înveţe de sine stătător să înţeleagă gravitatea acesteia.

În cazul accidentelor majore, mai ales dacă este nevoie să acţionaţi rapid (pentru a scăpa de explozie, a face o intervenţie chirurgicală, a îmbrăca o masca de gaze) - cred că adulţii ar trebui să-şi asume controlul de dragul vitezei. Dar dacă copilul a căzut sau i-au luat o jucărie - mai bine să oferiţi copilului posibilitatea de a stăpâni situaţia de sine stătător.

Ar trebui să fim mai atenţi pentru a găsi echilibrul. În primul rând, ca să nu luăm asupra noastră gestionarea situaţiei şi să oferim copilului posibilitatea de a se autoguverna. În al doilea rând, ca să nu dictăm hotărâri cu privire la situaţie şi să lăsăm copilului să judecă de sine stătător. Dar, în al treilea rând, ca să-l sprijinim.