MOLDOVENII.MD

Limbile uitate ale civilizației. Partea a III-a. Casa ca Univers viu

În primele două părți am vorbit despre faptul că există două culturi fundamental diferite ale relației cu lumea. În una dintre ele, omul percepe realitatea înconjurătoare mai ales prin funcții, utilitate și aplicare practică. În cealaltă, lumea este trăită ca un spațiu viu al sensurilor, legăturilor și relațiilor. Limbajul modern redă greu această diferență. Poate cel mai exact ea poate fi descrisă astfel: omul lumesc tinde să înțeleagă lumea, în timp ce omul culturii sacre nu doar înțelegea lumea, ci și simțea ceea ce înțelegea, și în același timp înțelegea ceea ce simțea. Tocmai în acest punct de intersectare dintre înțelegere și trăire se năștea o stare aparte de conștiință, în care viața nu era percepută ca o succesiune de evenimente, ci ca o participare vie la marele proces al existenței.

În partea a doua am vorbit despre faptul că strămoșii noștri nu percepeau spațiul ca pe un teritoriu gol, ci ca pe o reflectare a universului. Așezarea, templul, satul și casa nu erau simple obiecte. Ele reprezentau modele speciale ale Cosmosului. Dar dacă privim această temă și mai profund, devine evident că pentru omul culturii tradiționale casa nu era doar o reflectare a universului. Ea era locul în care universul continua. Omul nu locuia pur și simplu în casă. El participa zilnic la crearea propriei lumi.

Astăzi această idee pare neobișnuită. Civilizația modernă a ajuns treptat să înțeleagă casa ca pe un obiect funcțional. Celebrul arhitect Le Corbusier chiar a definit casa drept „mașină de locuit”. În logica epocii industriale, această definiție este explicabilă. O mașină trebuie să fie comodă, eficientă și să răspundă unor sarcini concrete. Ea poate fi înlocuită, modernizată, vândută sau schimbată. Dar tocmai aici trece una dintre cele mai profunde granițe dintre două moduri de a vedea lumea. Pentru omul tradițional, casa nu a fost niciodată o mașină. Casa era o lume vie.

Când strămoșii noștri rosteau cuvântul „casă”, ei nu se refereau doar la pereți, acoperiș și încăperile interioare. Construcția era doar o parte a casei. Adevărata casă începea mult mai devreme — de la pământ. Casă era considerat întregul spațiu de viață al familiei și al neamului. De aceea alegerea locului avea o semnificație aparte. Nu era căutat doar un teren comod. Era căutat locul în care viața putea prinde rădăcini pentru multe generații înainte. Pământul era perceput ca un participant viu la viitoarea istorie a familiei. Tocmai de aceea casa nu începea cu fundația, ci cu locul.

Pe hotarele acestui spațiu era plantat un gard viu. El marca nu atât limitele proprietății, cât hotarele propriei lumi. În interiorul acestui spațiu se crea treptat un ecosistem viu aparte. Erau plantați pomi fructiferi, nuci, arbuști cu fructe, plante medicinale. Alături creșteau conifere și arbori foioși. Se amenajau iazuri, apăreau stupine, locuri pentru păsări și animale. Dacă privim o asemenea casă prin ochii etnobiologului, în fața noastră apare un fenomen uimitor. Omul tindea să adune în jurul său o diversitate cât mai deplină a formelor vii din regiunea sa. Spațiul casei devenea nu un peisaj artificial, ci un model viu al naturii înconjurătoare.

De fapt, fiecare familie își crea propria biosferă în miniatură. Aici conviețuiau arbori de diferite etaje, arbuști, ierburi, flori, plante melifere, păsări, insecte, animale domestice și omul. Între toate elementele apăreau legături complexe. Ecologia modernă ar numi un asemenea spațiu un ecosistem durabil. Strămoșii noștri îl numeau casă.

Un loc aparte îl ocupa arborele de neam. Putea fi un stejar, un tei, un cedru sau un alt arbore longeviv. El nu era plantat pentru sine. Era plantat pentru generațiile viitoare. Trebuia să-i supraviețuiască celor care l-au sădit și să-i întâmpine pe cei care aveau să vină peste multe decenii. Sub coroana lui urmau să se joace copiii nepoților și strănepoților încă nenăscuți. Un asemenea arbore devenea o axă vie a timpului, legând generațiile între ele.

Adesea se formau și crânguri de neam. Fiecare arbore era dedicat unei persoane concrete. Astfel, memoria se păstra nu în piatră și nu în metal, ci într-o ființă vie. Omul pleca, dar arborele continua să crească, să înflorească și să rodească. Crângul de neam devenea un templu viu al memoriei, în care istoria familiei era păstrată prin mijloacele naturii însăși.

„Voi sădi un sâmbure de strugure în pământul cald,

Voi chema prietenii la masă și voi împărți roadele.

Iar inima o voi acorda pe iubire —

Căci pentru ce altceva trăim pe acest pământ?”

Aceste versuri transmit unul dintre sensurile centrale ale casei tradiționale. Omul nu consumă spațiul, ci îl creează. El plantează un pom știind că roadele pot ajunge altora. El pune iubire în pământ nu pentru că este rentabil, ci pentru că se simte participant la marele proces al vieții. A planta un copac, a crește o livadă, a chema prietenii la aceeași masă și a împărți roadele muncii sale erau percepute ca o continuare firească a însăși logicii existenței.

De aceea casă nu era construcția, ci întregul spațiu al moșiei de neam. Pereții ei deveneau gardul viu. Camerele ei — livezile, crângurile, poienile, iazurile, stupinele și aleile. Tavanul ei era cerul. Podeaua ei — pământul. Iar conținutul ei era însăși viața, în toată diversitatea sa. Omul își crea literalmente propriul mic Eden. Un spațiu în care tot ce este viu exista în armonie și sprijin reciproc.

În interiorul acestei lumi se afla locuința propriu-zisă. Dar și aici totul era plin de sens. Vatra era inima casei. În jurul ei se aduna viața familiei. Aici se spuneau povești. Aici se transmiteau cunoștințe. Aici se luau hotărâri. Aici răsunau cântece. Aici aveau loc cele mai importante discuții. Lângă vatră omul își simțea legătura cu neamul și cu generațiile.

Nu întâmplător memoria populară a păstrat imaginea scânteilor care se ridică spre cer, iar gândurile omului le urmează. În această imagine se ascunde un strat profund de percepere a lumii. Conștiința nu este închisă între pereți. Ea iese firesc dincolo de casă și se unește cu cerul. Tocmai de aceea hornul, deschiderea pentru fum sau orificiul superior al locuinței erau percepute în multe tradiții ca o legătură simbolică între om și Cosmos. Casa nu era o cutie închisă. Ea rămânea mereu deschisă către lume.

În interiorul casei exista propria arhitectură a sensurilor. Erau spații ale lumii masculine — ateliere, locuri ale muncii, meșteșugurilor și creației. Erau spații ale lumii feminine, unde se țesea însăși pânza vieții cotidiene: hainele, hrana, căldura, frumusețea și grija. Era lumea copiilor — spațiul leagănului, al primilor pași, al primelor descoperiri și al primelor cântece. Existau locuri ale întâlnirii generațiilor, unde se aduna neamul și se transmitea memoria.

Un rol aparte îl avea casa mare, cunoscută în tradiția moldovenească. Aceasta nu era doar o cameră pentru oaspeți. Era centrul de sens al casei. Aici se adunau generațiile. Aici aveau loc nunți, sărbători și cele mai importante evenimente ale vieții de familie. Aici se păstrau lucrurile cele mai prețioase, legate de istoria neamului. Aici se concentra memoria familiei. Acest spațiu îndeplinea aceeași funcție pe care în alte culturi o aveau sanctuarele familiale.

Un loc deosebit îl ocupau copiii. Leagănul nu era doar un obiect de mobilier. El era simbolul continuării vieții. Aici copilul întâlnea pentru prima dată lumea. Primele lui impresii se alcătuiau din mirosul lemnului, al pâinii, al ierburilor, al grădinii și al vetrei casei. Primele lui sunete erau vocile celor dragi, foșnetul vântului, cântecul păsărilor și trosnetul lemnelor în foc. Primele cântece pe care le auzea erau cântecele neamului său. Primele povești — poveștile strămoșilor.

Nu mai puțin important era rolul animalelor. Astăzi omul se separă tot mai des de celelalte forme de viață. Pentru cultura tradițională, o asemenea separare era străină. Câinele păzea spațiul casei și era parte a familiei. Pisica trăia alături de om. Albinele dădeau miere și susțineau viața grădinii. Păsările umpleau spațiul cu glasuri. Chiar și animalele sălbatice erau percepute ca participanți ai lumii comune. Casa nu era locuită doar de oameni. Ea cuprindea numeroase forme de viață, unite într-un spațiu comun al existenței.

Din punct de vedere etnobiologic, acest lucru este deosebit de important. Casa nu reprezenta un sistem artificial opus naturii, ci un loc al interacțiunii dintre numeroase specii. Omul se împletea conștient în țesătura vie a lumii înconjurătoare. De aceea casa devenea nu un mecanism, ci un organism viu.

Dar cel mai uimitor era altceva. O asemenea casă începea treptat să absoarbă viața. Absorbea bucuria nașterii copiilor și trăirile bătrânilor. Absorbea nunțile și despărțirile. Absorbea cântecele, discuțiile, râsul și lacrimile. Absorbea iubirea. În limbaj modern, am putea spune că locuința devenea un fel de memorie vie. Dar aceasta nu era informație în sensul obișnuit. Casa păstra memoria sentimentelor, a relațiilor și a trăirilor. Pereții ei, copacii, potecile, grădina, iazul și chiar pietrele se încărcau treptat de istorie omenească.

Copilul nu se năștea pur și simplu într-o încăpere. El se năștea într-un spațiu care era deja plin de viața multor generații. Leagănul stătea într-o lume care îl iubea încă înainte de apariția lui pe lume. Primele cântece ale copilului erau continuarea cântecelor strămoșilor. Primele mirosuri erau mirosurile grădinii, ale pământului, ale pâinii și ale lemnului. Primele sunete erau glasurile vieții în toată diversitatea ei.

Peste decenii, omul continua să simtă această legătură. Întorcându-se acasă, el nu se întorcea la pereți. Se întorcea la memorie. La iubire. La neamul său. La locul care îl ținea minte încă din primele zile ale vieții.

„Aici, pieptul meu respiră a cetină și pădure.

În ritmul stâncilor vechi bate inima mea.

Și oriunde m-ar purta drumurile lumii,

Știu că doar acest loc mă poate chema înapoi.”

În aceste cuvinte răsună nu doar iubirea față de locurile natale. Aici se manifestă memoria spațiului. Omul poate pleca departe, își poate schimba orașele și țările, dar există ceva care continuă să trăiască în interiorul lui. Mirosul de cetină, contururile dealurilor, foșnetul vântului în coroanele copacilor și cărările copilăriei devin parte a lumii lui interioare. Tocmai de aceea omul tradițional percepea casa natală ca pe o continuare a lui însuși.

Aici se dezvăluie sensul principal al casei sacre. Întreg acest spațiu era o formă de comunicare a omului cu universul. Prin mirosul livezilor înflorite el simțea respirația lumii. Prin gustul merelor sădite de bunici pentru nepoți trăia legătura timpurilor. Prin foșnetul frunzelor simțea prezența a ceva mai mare decât el însuși. Prin glasurile păsărilor auzea limba vieții. Prin zăpadă, ploaie, vânt, soare și stele intra într-un dialog continuu cu Creatorul.

De aceea viața nu era percepută ca o luptă pentru existență și nici ca o acumulare de resurse. Ea era percepută ca o mare conversație a omului cu lumea. Ca un dans neîntrerupt al interacțiunii dintre om, natură și Cosmos.

Iar atunci când fumul se ridica în liniște deasupra acoperișului, când pe drumurile înzăpezite oamenii mergeau spre prieteni și rude, când la aceeași masă se adunau mai multe generații pentru a-și aminti trecutul și a visa viitorul, casa își dezvăluia adevăratul sens. Ea nu era un obiect. Nu era o proprietate. Nu era o construcție. Era un univers viu, creat de om împreună cu natura și deschis către infinit.

Autor: Валерий Катрук

Citește toate părțile: Partea 1, Partea 2, Partea 3