Limbajele uitate ale civilizației. Partea II. Cum creau strămoșii lumea: arhitectura uitată a cosmosului sacru
Omul modern este obișnuit să creadă că așezările vechi apăreau din motive simple și practice: există apă — deci se poate trăi; există sol fertil — deci se poate cultiva pâine; există pădure — deci vor fi lemne și materiale de construcție. La prima vedere, totul pare logic și rațional. Însă cu cât cercetătorii pătrund mai adânc în viziunea asupra lumii a popoarelor tradiționale, cu atât devine mai clar că, pentru strămoșii noștri, întemeierea unei noi așezări nu era niciodată doar un act gospodăresc. Istoricul religiilor Mircea Eliade atrăgea atenția în lucrările sale asupra unei particularități uimitoare a conștiinței vechi: pentru omul culturii tradiționale, ocuparea unui teritoriu nou nu însemna construirea unui sat, ci crearea unei lumi.
Pentru omul modern, cuvântul „lume” desemnează de obicei planeta, civilizația sau întreaga omenire. Pentru omul vechi însă, lumea era spațiul în care ordinea fusese stabilită, în care existau reguli clare de viață, acționau legile strămoșilor și se păstra legătura dintre oameni, natură și sensurile superioare. Tot ceea ce se afla dincolo de un asemenea spațiu era perceput altfel: ca teritoriu al incertitudinii, haosului, pericolului și necunoscutului. Nu pentru că acolo ar fi trăit neapărat monștri sau demoni, așa cum sunt adesea interpretate miturile astăzi, ci pentru că acolo încă nu exista ordine. Acolo încă nu exista acea lume pe care omul o putea numi acasă.
Din perspectiva etnobiologiei, o asemenea percepție pare surprinzător de logică. Orice ființă vie tinde să transforme mediul incert într-un sistem inteligibil. Furnicile construiesc mușuroaie, albinele creează stupi, castorii ridică baraje. Omul însă crea nu doar un spațiu fizic, ci și un spațiu al sensurilor. De aceea întemeierea unei așezări nu începea cu ridicarea caselor. Mai întâi trebuia înțeles pământul însuși: relieful locului, mișcarea apelor, comportamentul animalelor, particularitățile plantelor, direcția vânturilor și multe alte semne. În culturile tradiționale se considera că natura însăși îi poate indica omului locul potrivit pentru viață.
Astăzi, acest lucru poate părea superstiție. Dar dacă privim mai adânc, observăm că în spatele acestor practici se afla un sistem multisecular de observații asupra mediului înconjurător. Animalele simt într-adevăr izvoarele, particularitățile reliefului și condițiile climatice mai bine decât omul. Vegetația poate spune multe despre calitatea solului. Comportamentul păsărilor poate indica trăsături importante ale unui teritoriu. Ceea ce ecologul modern descrie prin limbajul ecosistemelor și al indicatorilor naturali, omul vechi descria prin limbajul semnelor.
Când locul era găsit, începea etapa următoare. În centrul viitoarei așezări era creat un altar, un stâlp sacru, un templu sau un alt obiect sacru. Pentru observatorul modern, acest lucru poate părea doar o manifestare a religiozității. Însă pentru omul vechi se întâmpla ceva mult mai important: era creat centrul lumii. În jurul acestui centru începea să se organizeze ordinea viitoare. Apăreau granițele așezării, regulile comunității, ritualurile, distribuirea responsabilităților și formele de interacțiune dintre oameni. Dacă folosim limbajul modern, altarul avea un rol mult mai complex decât simplul loc de venerare. El era în același timp simbol al viziunii asupra lumii, contract social și memorie colectivă.
Se poate spune că popoarele vechi creau ceva asemănător unei constituții. Doar că această constituție nu era scrisă pe hârtie și nici formulată în articole juridice. Ea era scrisă în mituri, ritualuri, cântece și în arhitectura însăși a așezării. Omului modern i se poate părea straniu că mecanisme sociale atât de complexe erau transmise prin legende, sărbători și simboluri. Dar merită să ne punem o întrebare simplă: ce îi va explica mai eficient unui adolescent sensul continuării neamului — o lecție despre demografie sau o sărbătoare frumoasă, plină de muzică, romantism, imagini și sentimentul miracolului?
Tocmai aici devine mai clar sensul multor sărbători tradiționale. În articolul precedent am amintit deja de Ivan Kupala. Din perspectiva unui observator superficial, tinerii căutau floarea de ferigă, care nu există în natură. Dar dacă privim mai profund, sărbătoarea crea condiții pentru ca tinerii să se cunoască, pentru formarea viitoarelor familii și pentru consolidarea comunității. În spatele unei imagini frumoase se afla o sarcină cât se poate de practică. Dar această sarcină nu era impusă. Ea era transformată într-o poveste.
Poate că tocmai aici se află una dintre cele mai subestimate particularități ale culturilor tradiționale. Ele știau să transforme cele mai complexe procese sociale în imagini frumoase și ușor de înțeles. Astăzi transmitem cunoașterea prin formule, instrucțiuni, legi și publicații științifice. Strămoșii noștri transmiteau cunoașterea prin mituri. Dar aceasta nu înseamnă deloc lipsă de logică. Dimpotrivă, cu cât cercetătorii studiază mai profund culturile tradiționale, cu atât descoperă mai des, în spatele imaginilor mitologice, modele surprinzător de complexe de organizare a societății.
Mircea Eliade scria că omul religios tindea permanent să reproducă cosmogonia — actul creării lumii. Acum această idee începe să se dezvăluie într-un mod nou. Nu era vorba doar despre zei. Era vorba despre dorința omului de a crea ordine în mijlocul haosului, stabilitate în mijlocul incertitudinii, cultură în mijlocul stihiei naturale și viitor în fața necunoscutului. Tocmai de aceea așezarea veche era percepută ca un mic model al Universului. Fiecare casă nouă devenea parte a cosmosului, fiecare piață devenea parte a cosmosului, fiecare sărbătoare devenea parte a cosmosului, fiecare om devenea parte a cosmosului.
Iar dacă privim toate acestea prin ochii ecologului sau etnobiologului modern, devine clar că nu avem în față o gândire primitivă, ci una dintre cele mai complexe încercări ale omenirii de a-și înțelege locul în lume. Astăzi construim orașe după planuri urbanistice, adoptăm constituții, elaborăm strategii ecologice, creăm concepte de dezvoltare durabilă și programe pe termen lung de gestionare a teritoriilor. Strămoșii noștri făceau același lucru. Doar limbajul lor era altul. Ei nu vorbeau prin limbajul legilor și al schemelor, ci prin limbajul imaginilor sacre.
Cultura modernă a atins realizări uimitoare în înțelegerea lumii. Putem măsura distanțe între galaxii, descifra genomuri, construi modele matematice extrem de complexe și prognoza procese care altădată păreau de neînțeles. Conștiința profană a învățat să înțeleagă lumea cu o precizie incredibilă. Dar acest drum are și o particularitate proprie. Omul vechi nu căuta doar să înțeleagă lumea, ci și să o simtă. Cunoașterea nu era transmisă prin formule abstracte, ci prin imagini care se adresau simultan rațiunii, simțurilor, memoriei și imaginației. Când omul participa la o sărbătoare, la un ritual sau la o ceremonie, el nu afla doar o anumită informație. El auzea muzica, simțea mirosul focului, vedea flăcările, simțea pământul sub picioare, trăia bucuria, frica, speranța și extazul împreună cu întreaga comunitate.
Sensul nu îi era comunicat omului din exterior. Sensul era trăit. Tocmai de aceea cultura sacră tindea să unească într-un întreg înțelegerea și trăirea, rațiunea și sentimentul, cunoașterea și experiența. Ceea ce astăzi am putea numi demografie, ecologie, psihologie sau organizare socială se transforma atunci în cântec, legendă, sărbătoare sau mit. Omul nu doar știa. El simțea ceea ce știa. Poate tocmai de aceea multe tradiții vechi s-au păstrat timp de secole fără cărți, universități și instituții de stat. Ele erau înscrise nu doar în memorie, ci și în experiența emoțională a omului.
Lumea modernă se mișcă, în multe privințe, în direcția opusă. Înțelegem tot mai bine structura realității, dar trăim tot mai rar această înțelegere ca experiență personală. Putem ști despre schimbările climatice, dar să nu simțim legătura cu pădurea. Putem înțelege importanța familiei pentru demografie, dar să nu o trăim ca valoare sacră. Putem studia ecosistemele fără să ne simțim parte din ele. Poate tocmai aici se ascunde una dintre principalele lecții ale lumii sacre pentru omul modern: nu să renunțe la știință în favoarea mitului și nu să înlocuiască cunoașterea cu credința, ci să unească din nou înțelegerea și trăirea, rațiunea și sentimentul, harta lumii și experiența vie a prezenței în ea.
Atunci devine clar că lumea sacră nu era o încercare de a fugi de realitate. Dimpotrivă, era una dintre cele mai rafinate tehnologii de scufundare a omului în realitate, unde sensul trebuia nu doar înțeles, ci și simțit cu întreaga ființă. Anume o asemenea perspectivă este astăzi deosebit de importantă pentru ecology.md, deoarece ecologia nu începe cu tehnologiile și nici măcar cu programele de protecție a naturii. Ea începe în momentul în care omul începe din nou să vadă în lumea din jur nu doar o resursă, ci un spațiu al sensurilor din care face parte el însuși. Aceasta înseamnă că omul începe nu doar să înțeleagă lumea, ci și să simtă legătura sa cu ea.
Autor: Валерий Катрук
ABONAȚI-VĂ 
162