Marea de dune (+Foto)

Zămislit de vânt şi apă, peisajul magic de nisip de pe coasta de nord-est a Braziliei nu e un miraj. Văzute din aer, dunele arată ca nişte rufe albe întinse la uscat într-o după-amiază cu vânt.

De fapt, numele zonei, Lençóis Maranhenses, înseamnă „cearşafurile din Maranhão“, statul de pe coasta tropicală din nord-estul Braziliei unde se găsesc dunele în formă de semilună. Orice nume ar purta, e un deşert magic, cu val după val de nisip alb sclipitor. Bancuri de peşti argintii înoată în ochiurile de apă sclipitoare, verzi-albastre, rămase după ploi. Păstorii mână turme de capre peste dunele impunătoare. Pescarii ies pe mare, călăuziţi doar de stele şi de fantomele vechilor epave. „Parcă suntem într-o lume paralelă“ – spune Carolina Alvite, fostă directoare a parcului naţional de 1.550 km2 creat acum trei decenii pentru a proteja acest ecosistem fără egal. Parcă marea din Bahamas a apărut dintr-odată, ca un miraj, în mijlocul Saharei.

Doar că în deşertul acesta mirajul e real. De fapt, în sensul cel mai tehnic, Lençóis nu e un deşert – spune Antonio Cordeiro Feitosa, geograf de la Universitatea Federală din Maranhão. În regiune cad circa 120 de centimetri de ploaie pe an. Prin definiţie, un deşert are o medie sub 25 de centimetri pe an.

Tocmai prezenţa apei face posibil peisajul cu dune. Două râuri din apropiere, Parnaíba şi Preguiças, poartă nisip din interiorul continentului către Atlantic, unde curenţii oceanici îl împing spre vest. O mare parte din sedimente sunt depuse pe ţărmul de 70 km al parcului. Aici, în sezonul secetos, mai ales în octombrie şi noiembrie, vântul neobosit de nord-est duce nisipul până la 48 km în interiorul uscatului şi sculptează cât vezi cu ochii dune-semilună înalte de până la 39 de metri. Ochiul lui Cordeiro vede însă şi mişcarea neîncetată din Lençóis Maranhenses. Pe alocuri, dunele înaintează şi cu 20 de metri pe an. „Peisajul se transformă radical cu fiecare ciclu sezonier“ – spune el.

An de an, după ce ploile din ianuarie până în iunie umplu văile dintre dune, renasc lagunele. Unele dintre aceste ochiuri de apă au peste 90 de metri lungime şi până la 3 metri adâncime. La începutul lui iulie, în momentul lor de vârf, lagunele se interconectează când râurile învecinate răzbat printre dune. Astfel, peştii pot migra în lagune, unde se hrănesc cu alţi peşti sau cu larvele de insecte îngropate în nisip. Câteva specii, precum peştele-lup (Hoplias malabaricus), chiar petrec sezonul uscat dormind în noroi, de unde ies când revin ploile. La sfârşitul sezonului ploios, lagunele încep să se evapore în căldura ecuatorială; nivelul apei scade chiar şi cu un metru pe lună.

Peştii şi insectele nu sunt singurii locuitori din zonă. În afară de populaţia satelor din jur, 90 de bărbaţi, femei şi copii trăiesc în două oaze dintre dune, Queimada dos Britos şi Baixa Grande, în colibe de nămol acoperite cu frunze de palmier. Ca şi dunele, aceşti oameni îşi schimbă obiceiurile după sezoane. În sezonul secetos cresc găini, capre şi vite, cultivă manioc, fasole şi anacardieri şi strâng fibre de palmieri buriti şi carnauba din vegetaţia de coastă. Când vin ploile şi devine mai greu să lucreze pământul, locuitorii oazelor se îndreaptă spre plajă, unde trăiesc în tabere de pescuit. Acolo le furnizează tarpon şi alţi peşti săraţi şi uscaţi negustorilor, care îi vând apoi în oraşe.

În 2002, s-a deschis o autostradă între capitala statului Maranhão, São Luís, şi Barreirinhas, un oraş de provincie în plină dezvoltare, care acum îşi face reclamă ca punct de intrare în parc. De atunci s-a dezvoltat şi turismul: în prezent, parcul are peste 60.000 de vizitatori anual, iar plimbările cu ATV-urile pe dune au devenit un motiv serios de îngrijorare pentru administraţia parcului.

„Vehiculele sunt interzise pe dune“ – spune Alvite, care se teme că astfel de activităţi nechibzuite ameninţă păsările migratoare, precum sitarii şi chirele, ca şi pe cele care cuibăresc aici. În încercarea de a promova un turism mai sustenabil, Alvite a organizat, în 2009, o excursie de 65 km, de la un capăt la altul al parcului, în căutare de indicii ale creaturilor de pe dune, printre care ţestoasa-lui-Carvalho (Trachemys adiutrix), armadillo-cu-şase-brâie (Euphractus sexcinctus) şi oposumul-cu-burtă-albă (Didelphis albiventris).

Nu e de mirare că străinii vor să viziteze acest tărâm de pe altă lume, cea mai mare întindere de dune de pe coasta Braziliei. Chiar şi cei care o cunosc îndeaproape sunt surprinşi de frumuseţea ei în continuă schimbare. Manoel Brito, fostul patriarh din Queimada dos Britos, ţinea o turmă de aproape 500 de capre, care hoinăreau libere printre nisipuri. Străbătând dunele cu animalele lui, se minuna de mişcarea continuă a nisipurilor. „Aici totul arată mereu la fel – mi-a spus odată. Dar în fiecare zi, dacă te uiţi atent, vezi că nisipul a ajuns în altă parte. Dumnezeu a creat munţii aceştia albi şi a pus vântul să se joace cu ei pentru totdeauna.