Parcul de landşaft „Vila Mîndîc”

Parcul de landşaft „Vila Mîndîc”

La aproximativ 25 km de centrul raional Drochia în apropierea unui drum de ţară, între satele Mîndîc şi Cotova, în cîmp deschis, este situat unul dintre cele mai uimitoare ansambluri de parc de pe lîngă conacuri − parcul dendrologic „Vila Mîndîc”.

Acest conac a fost cumpărat de la moşierul moldovean de către familia Oganovici (Ohanowicz), de origine polono-armeană în secolul al XIX-lea. În anul 1896 aici a fost sădit un parc, a fost reconstruită clădirea conacului, stilizat fiind după o pagodă chineză. De asemenea, au fost curăţate şi înnobilate trei iazuri, au fost construite: necropola din piatră a familiei, moara de apă cu conductă subterană de un kilometru. Dar cel mai important e, că a fost bine gîndit planul parcului şi în conformitate cu el, au fost formate alei, cărăruşele au fost pietruite, peste pîrîiaş a fost făcut un podeţ metalic ajurat − Podul Tristeţii. De planificarea parcului şi mai ales de concepţia sa generală s-a ocupat marele arhitect − Alexandru Bernardazzi, în mod constant acesta consulta planul-concepţie al stăpînului moşiei − Caetan Oganovici.

Iar conceptul acesta nu era nici pe departe simplu. Iniţial parcul a fost împărţit în 2 părţi egale, graniţa dintre ele era pîrîul cu podeţul aruncat peste el. Însuşi pîrîul simboliza firul subţire al vieţii, care separă partea de sus, pămîntească, a parcului de cea, de jos, care simboliza, respectiv − eternitatea. Anume în această parte a parcului se află o singură clădire − necropola. Toate celelalte clădiri ale conacului, turnul de apă şi alte anexe gospodăreşti se află în cea dintîi parte a parcului, cea pămîntească. Prin întreg parcul se întinde o alee lungă plantată dens cu carpeni, aleea, reprezentînd drumul vieţii. La mijloc este traversată de pîrîu, peste care e aruncat podul ajurat. De-a lungul pîrîului pe stînga lui (pămîntească), la timpul său izvorau vreo 6 izvoare, care alimentau pîrîul, ce se varsă în iazul central al conacului.

O mare atenţie s-a acordat soiurilor de copaci plantaţi. De exemplu, în apropierea necropolei se afla un pin negru singuratic imens şi începe aleea cu nuci negri − simbol al eternităţii. Această alee ajunge în partea sa de sud pînă la graniţa parcului, după care se arată întinderi de cîmpuri.

Întreg parcul este străbătut de o serie întreagă de alei. Încă o trăsătură specifică a parcului este combinarea copacilor decorativi cu cei fructiferi, adică acesta este concomitent şi parc şi livadă, conform manierei răspîndite pe timpuri pe lîngă vilele Imperiului Roman aşa-numitele „Fructuarii”.

Iar acum să ne reîntoarcem în parc şi la conacul situat în el ca să vorbim şi despre lucrurile triste. Pe timpurile sovietice parcul şi conacul au fost date în folosinţă unei tabere de vară şi, ca rezultat pe moşie au apărut nişte clădiri străine acestui loc – clădiri de locuit, un cămin. Pînă nu de mult prin parc erau împrăştiate sculpturi standarde de pioneri, instructori de pioneri semi-distruse. Tabăra de pioneri a fost închisă demult, iar parcul şi conacul sînt într-o paragină de nedescris şi pe an ce trece se distruge şi mai mult. Clădirea conacului e şi ea semi-distrusă la fel ca şi toate celelalte construcţii. Necropola a fost jefuită de localnici, motiv pentru care conducerea raională a dat ordin ca cavoul să fie betonat. Din cele trei lacuri exisă doar 2, cel de-al 3-lea este înnămolit cu totul şi practic nu mai există, celelalte 2 se înnămolesc şi ele. Pădurea din partea centrală a parcului nu a fost curăţată de foarte mult timp de arboretul uscat în picioare, au crescut tufişurile într-atît, încît sînt aproape imposibil de trecut şi amintesc mai mult jungla. Din cele 6 izvoare numai 1 a fost restabilit. Din moara cu apă nici urmă n-a rămas. Fireşte bogăţiile din interiorul conacului au fost şi ele furate, au rămas numai pereţii exteriori şi o scară de lemn veche, care duce spre mansardă.

Şi totuşi, chiar dacă e în ruine şi paragină, plimbîndu-ne pe aleile parcului şi pe malurile lacului central, ne trezim dominaţi de o dispoziţie cu totul specială, iar oprindu-ne pe podul peste pîrîiaş simţim cum sufletul ni se umple de o pace interioară fără egal. Din fericire aleile şi băncile de piatră care stau de-a lungul lor s-au păstrat şi nu lasă ca acest loc să-şi piardă adevărata sa înfăţişare, rod al gîndurilor şi măiestriei creatorilor lui. Lăsînd, însă, în urmă acest parc simţim totuşi o tristeţe, dar mai ales o părere de rău, că nouă pînă una alta, nu ne pasă de moştenirea lăsată de strămoşii noştri şi că aşa şi nu am învăţat să preţuim şi să păstrăm frumuseţea pămîntului nostru.