Scoala de acasa

Articolul “Scoala de acasa” trateaza despre educatia copiilor in propiile lor case, in afara aulelor ordinare si ne arata atat aspectele pozitive ale acestei forme de educatie, cat si unele parti negative relationate cu nesocializarea copiilor.

In continuare ne prezinta unele reflexii personale despre scoala de acasa, o practica ce inca nu este regulata legal in Romania si nici in multe alte tari ale Uniunii Europene  ca de exemplu: Spania, Italia, Israel, Polonia, Austria, Ungaria, etc.

Şi, în cele din urmă poziţia mea ca un avocat pentru şcolarizarea la domiciliu şi pentru drepturile părinţilor de a alege în mod liber o şcoală pentru copiii lor.

 Scoala de acasa este un model de auto-management care se bazează pe teoriile de-scolarizarii, care au apărut în Europa în anii şaizeci ai secolului XX într-un context de dezvoltare economică maximă şi de optimism tehnologic si social.

Este o mişcare ce critică şcoală obişnuită considerand-o învechita, inadecvata (nu răspunde nevoilor societăţii moderne), inutila (nu educa suficient pentru noile timpuri), lenta (durează douăzeci de ani pentru a forma noi generaţii), ineficienta (deoarece nu asigură succesul functiei sale formative) şi neviabila  din punct de vedere economic  (bugetul educaţiei este ruinos pentru stat). Se poate spune că primii autori care au vorbit despre de-scolarizare  au fost McLuhan în opera sa din 1964 „Aula fara ziduri” si Reimer in „Scoala a murit”.

 A invăţa fără şcoală? Este posibil? Majoritatea ar spune nu, dar studiand teoriile de-şcolarizarii, citind articolele care se ocupă cu aceasta tema şi vizualizand clipuri video  în care părinţii povestesc cu entuziasm beneficiile acestui mod de învăţare, puteţi descoperi că educaţia la domiciliu este o alternativă la şcolarizarea ordinara ce dă rezultate foarte bune cu copiii care o practică. În SUA, şcolarizarea la domiciliu este legala şi  există o mişcare cunoscută sub numele de homeschooling.

În New York, acest grup este format din aproximativ 200 de familii. Departamentul de Educaţie le supraveghează activitatea şi controlează ca nivelul de educaţie al copiilor sa fie cel impus de planul de învăţământ.

Daca familiile americane au multe facilitati, puţinile române care au decis să-si  educe copiii la domiciliu au mult mai multe dificultati, pentru că nefiind o practica legalizata, nu primesc nici un sprijin din partea sistemul de învăţământ românesc.

In aceeaşi situaţie este, de asemenea, Spania; statul spaniol nu vrea să o recunoască si acest lucru ingreuneaza destul de mult munca părinţilor. Unele familii spaniole aleg să îşi înscrie copiii în şcoli din alte ţări în care educaţia la domiciliu este ceva standard, pentru a avea acces apoi la un titlu valid şi să demonstreze că, copiii lor primesc o educaţie de calitate şi omologabila.

Şcolarizarea la domiciliu este o alternativă la învăţământul ordinar cu mai multe aspecte pozitive.

Copiii învaţă fiecare în ritmul lor propriu, atunci cand simt cu adevarat ca este momentul si nu  atunci când altcineva le impune.De obicei sunt copii foarte creativi, independenti, care au nevoie de timp şi spaţiu pentru a se dedica proiectelor ce intr-adevar ii intereseaza, lucru care într-o clasă normala nu-l pot face, pentru că aici, multe din sarcinile pe care le au de efectuat le vad destul de impersonale şi aparte orarul este foarte putin flexibil.

In ceea ce priveste alimentatia, scoala de acasa le asigura o mancare buna, sanatoasa si echilibrata pe care propii parinti o prepara cu ajutorul copiilor, nu  ca cea a  scolii ordinare pe care o considera foarte putin adecvata , ca sa nu mai vorbim despre faptul ca in majoritatea cazurilor copiii sunt obligati sa termine mancaruri ce nu le plac deloc.

Mulţi părinţi care au ales această formă de educaţie si-au schimbat domiciliul(de la oras la tara), astfel încât copiii sa se poata juca linistiti în stradă, deoarece jocul este foarte important in viata unui copil si inclusiv il poate ajuta sa invete o meserie. De asemenea  ajung să aibă foarte multe animale şi sunt propii copii cei care au grija de ele; în acest fel învata să fie mult mai responsabili.

Scoala de acasa ofera un pic mai multa libertate, elevul se exprima mai mult, relatia intre profesor ( in acest caz parintele) si elev este mai apropiata si individualizata.

Copiii invata in functie de lucrurile care le starnesc curiozitatea, care ii motiveaza si le atrag atentia, si nu ceea ce li se impune prin simplul fapt  ca asa trebuie, ca e varsta.

Elevii au mai mult timp pentru alte activitati, cum ar fi lectii de pian, cursuri de dans, teatru, insa dacă s-ar duce la o şcoală normală ar fi foarte dificil sa ajunga sa faca toate acestea, deoarece programul este foarte strict.

La o scoala publica copiii isi pot alege cu greu prietenii şi, adesea, pot exista conflicte, în timp ce la scoala de acasa pentru un copil, oricine poate fi un prieten, nu conteaza varta pe care o are, iar viata în general se desfasoara departe de conflictele ce pot aparea.

Mulţi ar putea crede că copilul este prea protejat şi ca  apoi nu va fi pregătit să facă faţă provocărilor si problemelor vieţii, dar eu cred exact contrariul; un copil care a dus întotdeauna o viaţă sănătoasa şi echilibrata va şti să abordeze si sa rezolve mult mai bine situaţiile neprevăzute şi problemele.

 În ceea ce priveşte consecinţele negative, practic nu vad niciuna; pentru mine scoala de acasa este un alt mod de viaţă şi îmi arată că şcoala nu este singurul agent de socializare. Deşi i se aduc critici cum ca ar limita relatiile sociale ale elevilor, majoritatea copiilor sunt foarte deschisi şi sociabili, respectuosi şi cu un nivel intelectual foarte înalt.

 Dilema „socializarii”

 Mulţi experţi, psihologi si educatori proclamă dogme nu numai despre presupusele beneficii ale  şcolarizarii, ci si despre efectele negative ireversibile ale nescolarizarii fara sa cunoasca personal vreun copil care a crescut fara a merge la scoala. Argumentul lor preferat este socializarea, asemenea stilului celor care considera ca pentru a deveni barbat  trebuie sa mergi in armata, si nu mentioneaza ca de asemenea exista o socializare negativa.

Despre acest lucru vorbeste de exemplu Vicente Garrido, profesor de psihologie criminala. El relationeaza delincventa juvenila cu faptul ca structura familiara a pierdut capacitatea de socializare, de a crea modele de comportament la copii si adauga:”...familia este agentul de socializare prin excelenta”.

 Mulţi pedagogi dau vina pe creşterea vârstei de şcolarizare, cum ca ar mari agresivitatea în şcoli. Diferenţa dintre socializarea copiilor scolarizati si cei nescolarizati este ca primii petrec multe ore pe zi cu copii de aceeaşi vârstă, în timp ce copiii de la scoala de acasa socializeaza prin contacte mai individuale cu tineri de diferite vârste şi cu adulţi.

Studii realizate in tari unde deja exista mai multe generatii de persoane nescolarizate ne arata ca elevii de lascoala de acasa sunt mai cooperanti si vad adultii mai degraba ca pe niste aliati si nu ca si dusmani.

 Şcolarizarea la domiciliu este un drept al fiecărui părinte de a decide ce fel de educaţie trebuie să le ofere copiilor lor, şi sunt niste decizii care ar trebuie sa fie mult mai respectate decat sunt in realitate, in primul rand de catre stat, avand in vedere ca Romania este unul dintre statele care nu legalizată educaţia la domiciliu.

 Personal, mi-ar fi plăcut să primeasc această educaţie, deoarece, după cum arată rezultatele, copiii sunt adesea mai academic avansati decât ceilalti şi au o dezvoltarea socio-emotionala mai echilibrată datorita interactiunii cu oameni de diferite vârste.

Este o educaţia mai deschisă, mai puţin rigida, cu posibilităţi infinite de învăţare, care lasă copilul să înveţe în ritmul lui propriu şi fără concurenţă, o competitie care poate conduce uneori la sentimente de frustrare.

 Un alt motiv ar fi contactul direct cu natura şi peisajul rural, oferind o copilarie departe de artificialitatea şi agitaţia oraşului.

 În ceea ce priveşte relaţia cu familia este o educaţie care creează legături strânse între părinţi şi copii, şi cu asta nu vreau sa spun ca eu nu le-as avea cu familia mea, ci dimpotriva, insa te ajuta sa-ti dai seama si sa apreciezi la o varsta mult mai frageda tot efortul pe care parintii il fac pentru ca tu sa primesti o buna educatie.

 Ca si viitoare mamă, în cazul în care circumstanţele şi mijloacele economice o sa-mi permita, aş dori să le ofer copiilor mei o educaţie la domiciliu până la varsta de cel puţin douăsprezece sau treisprezece ani.

 Pentru mine educatia este fundamentală, este baza procesului de formare a unei persoane şi cred că ar trebui sa se faca nu numai in timpul varstei scolare, ci pe tot parcursul vieţii.

Deci, eu cred că educaţia la domiciliu este favorabila atât pentru copil cat si pentru parinti, deoarece aceasta este o modalitate de a împărtăşi entuziasmul de a învăţa lucruri noi mereu.

Scopul meu principal ca viitoare mamă este de a oferi cea mai bună educaţie pentru copiii mei şi am văzut căscoala de acasa ofera o educaţie de calitate superioara şcolii obişnuite.

 In acelasi timp sunt conştienta de faptul că nu este deloc uşor de făcut, deoarece implică foarte mult sacrificiu pentru părinţi.

În primul rând familia trebuie să dispuna de bani şi timp pentru a se putea dedica copiilor, pentru că cei care alegşcoala de acasă trebuie să cumpere toate cărţile şi materialele necesare şi, de asemenea, trebuie să plătească diferitele clase de dans, pictură, sport, intrarile la muzee.

În ceea ce priveşte timpul, cei mai multi parinti, trebuie să reducă orele de lucru şi sa-si dedice  timpul liber copiilor, adica sa-i insoteasca in toate interesele care apar, sa răspunda la toate întrebările lor, să încerce să facă activităţi specifice varstei lor,fie la domiciliu fie in afara lui, sa urmeze ritmul individual al copilului.

 In ceea ce priveste rabdarea cred ca este foarte importanta pentru scoala de acasa, pentru ca  trebuie să se ia în considerare faptul că copiii sunt aproape toată ziua acasă, jucandu-se, facand activitati, punând întrebări, cerând atenţie maxima de la părinţi;  prioritatea într-o casă de acest tip sunt copiii, sa fie bine ingrijiti, iar treburile domestice raman intr-un plan secund.

În multe cazuri, implică o schimbare de reşedinţă de la oras la tara, in mijlocul naturii, astfel încât copiii să se poată juca în voie, fără teama de traficul zgomotos al unui oras mare.

 Jocul cu siguranţă cred că este foarte important pentru copil, deoarece este un mijloc ce-l ajuta sa dezvolte latura sa creativa, lucru pe care o scoala normala nu-l face.

Aceasta in schimb obliga copiii sa stea asezati pe scaun timp de sase ore, le da foarte multe teme de facut, ii obliga sa memorizeze cunoştinţe inutile si nu sunt lasati deloc singuri cu imaginatia lor.

 După cum vedeţi, sacrificiile nu sunt deloc putine, dar cred că merită cu adevarat atunci când te uiţi la copiii tai şi ii vezi cât de fericiţi şi mulţumiţi sunt cu activităţile lor, cu proiectele care ii pasioneaza, cu rezultatele ce ajung sa obtina la probele universitare si stilul de viata atat de echilibrat pe care il obtin.

Din partea mea, parintii care au ales să îşi educe copiii in acest mod au toata admiratia pentru sacrificiul si curajul de a infrunta un sistem educational care nu vrea sa recunoasca scoala de acasa.

În cele din urmă mi-aş dori ca acest fenomen sa se dea mult mai mult la cunostiinta in Romania si sa se legalizeze, avand in vedere ca avantajele lui sunt destul de visibile: copiii sunt foarte sociabili, au abilităţi mai mari de leadership, cel mai mare procentaj isi continuă studiile în universitati şi iau note foarte bune.

Astfel, părinţii ar putea alege fără nici o problemă educatia cea mai adecvata pentru copiii lor, din moment ce Declaraţia Drepturilor Omului le acorda acest drept.

Sursa: asociatia-zamolxe.ro